Nu mai știu cu exactitate care a fost momentul în care Alex și cu mine am decis să punem în aplicare visul de a porni de la zero o editură – cu siguranță, a fost prin anul 2009. Eram mai mult decât foarte pasionați de cărți; terminasem amândoi Filosofia (el și Dreptul, eu și Comunicare și Relații Publice, plus mastere), dar stătusem încă din adolescență cu nasul și în toată literatura posibilă: cele mai multe zile de facultate se petreceau de dimineața până seara la Biblioteca Centrală Universitară, unde reciteam la nesfârșit tot ce ne pica în mână, din toate domeniile și stilurile posibile. În anii de dinaintea înființării editurii, văzusem prinzând teren un curent nou, o formă inedită și îndrăzneață de a scrie ficțiune, foarte personală, șocantă pentru unii, fără înflorituri și artificii pompoase care nu mai surprindeau spiritul acelei vremi, un stil direct și autentic, care ajungea fără efort la cititor – formă cu care eu rezonam în totalitate și pe care o abordasem și eu într-un roman, Sânge satanic (scris inițial doar pentru plăcerea mea proprie). Mai aflasem, din discuții cu diverși oameni care se ocupau cu scrisul, că genul ăsta de literatură îndrăzneață nu se publică ușor în România. Mulți stăteau cu romanele în sertar, cu anii, și își pierdeau speranța – iar noi observam că totuși este nevoie de acest gen de scriitură pe piață, cititorii (mai ales cei care citesc din plăcere, nu pentru a impresiona pe cineva) caută astfel de cărți, care să le vorbească direct și deschis.
Așa că, ne-am spus, hai să facem noi locul ăla unde abordările acestea noi și îndrăznețe să își găsească o casă. Și l-am făcut. La fel ca mulți alți idealiști, de-a lungul timpului, care au fost convinși că pasiunea învinge orice obstacol. Pentru că am pornit editura exclusiv din pasiune; atât eu, cât și Alex, aveam alte joburi, unde primeam multă apreciere și câte un salariu sigur, plus perspective de a crește, dacă ne-am fi dorit – eu în presă, el în publicitate. O vreme, ne-am mai păstrat și joburile acelea, din care am pus banii pentru a ‘’hrăni’’ primii pași ai bebelușului Herg Benet. Strategia a fost să publicăm titluri pe care le considerăm valoroase și relevante, nu să avem profit imediat; deși apăruseră și pe atunci edituri care tipăreau și cu suportul financiar al autorului, noi nici nu am vrut să auzim de așa ceva: toate cheltuielile aveau să fie suportate din bugetul editurii, oricâtă presiune ar fi însemnat asta pentru noi.
Sunt multe, multe povești legate de întâlnirile din primii ani cu cei peste o sută de autori din acea perioadă. Au fost tare multe și momentele când ne-am dat seama că lumea literară nu e deloc așa roz cum ar putea să pară, uneori nu e deloc nici foarte echilibrată emoțional, mergi din experiență în experiență și aduni materiale pentru comedii absurde, dar, până la urmă, te așteptai să fie interesant, nu?… Despre autorul care cerea să îi punem o poză din clasele primare pe fațada Intercontinentalului și singura lui grijă era că poate nu-i bună rezoluția, despre acela (debutant) care venise cu o agendă în care își notase când are el liber pentru a participa în emisiuni ca La Măruță, Acces Direct, Un show păcătos, deși evident nu-l invitase nimeni acolo, despre cel care a zis că nu discută dacă nu îi scoatem volumul de poezii în niște milioane de exemplare care depășeau cu mult numărul oamenilor în viață vorbitori de limba română (‘’ce contează, să mai învețe și ăia care încă n-o vorbesc, merită, ca să mă citească pe mine!’’), despre ideile lor legate de promovare (‘’aiurea, cică nu se vând sute de mii de exemplare! nu s-or vinde în general, da, dar încă nici n-am fost eu publicat, așa că încă nu avem date!’’), despre ‘’dacă mergem din bloc în bloc și batem la fiecare ușă și povestim măcar jumătate de oră despre subiectul cărții e cert că persoana care deschide o va achiziționa, tu și Alex când ați avea un pic de timp liber, câțiva ani cum ar veni, doar pentru început, să testăm piața?’’, despre ‘’dar de ce nu punem câte un flyer în fiecare taxi din București? nu cred că e greu, le aruncăm câte unul pe geam când stau cu el deschis la stop’’, ‘’de ce nu luăm și noi un spray să facem reclamă pe case, am văzut eu că se găsește spațiu curat pe ici, pe colo, în special pe clădirile instituțiilor, la Primărie, la Tribunal, la Poliție’’, ‘’dar dacă am face un turneu cu poeziile mele prin toate țările care există în lumea asta?!’’ și infinit de multe altele poate o să scriu cândva o carte de non-ficțiune 
. Sigur am avut-o la un moment dat și pe aia cu: ‘’simplu, închiriem un avion să scrie titlul cărții pe cer și într-o oră garantez că s-a dat tirajul’’, dar nu mai știu exact cui i-a aparținut. Bătăi între autori, invidii nesfârșite și obositor de gestionat, amenințări care mai de care mai trăsnite față de noi, că parcă făceam ce făceam și tot nu eram editorii de vis. Deși, din momentul în care cărțile mele au început să adune tot mai mulți cititori, absolut fiecare bănuț din drepturile mele de autor a mers în editură, pentru a face mai solidă și mai primitoare ‘’casa’’ pe care o deschisesem tuturor: din vânzările obținute cu Sânge satanic sau cu nymphette_dark99 au fost tipărite multe volume de poezii, s-au plătit drepturi în avans, s-a făcut promovare tuturor autorilor, s-au acoperit pierderile (cum îi place lui Alex să spună, cu un limbaj mai profi decât al meu). Dacă pentru mine, ca autor, ar fi făcut cineva toate lucrurile pe care le făceam noi, aș fi spus cu siguranță că este un editor de vis. În fine, eu cu pretențiile mele prea simple, probabil.
Ah, și au mai fost sute de amenințări și înjurături de la autorii respinși, la un moment îl căuta pe Alex pe plaja din Vama Veche un autor refuzat, îi jura că-l bate.
Însă asta era partea… creativă, să-i spunem. Mai ales că, oricum, întâlneam și autori extraordinari, deci exista oarecum o balanță.
Dușul rece a fost, încă din primele luni, întâlnirea cu lumea distribuitorilor de carte. Librăriile.
Amândoi iubeam librăriile și bibliotecile, dintotdeauna. Aveau legătură cu felul în care pusesem efort de-a lungul anilor în a ne crește pe dinăuntru, în a ne forma valorile, în a șlefui cine eram. În a înțelege lumea, în a avea o filosofie de viață. Erau locul nostru familiar. Înainte de editură, mergeam cu Alex ore în șir prin librării, răsfoiam, făceam liste cu ce ne mai doream. Ba, undeva prin anul trei de facultate, am fost foarte aproape de a mă angaja ca librăreasă, îmi programasem și interviul, nu știu de ce nu m-am mai dus. Mi se părea o meserie iubibilă, dezirabilă.
Cam asta era starea de spirit când am mers la primele noastre întâlniri, ca editori, cu reprezentanți ai unor lanțuri de distribuție de carte.
Și în foarte scurt timp ne-am lămurit că lucrurile nu stăteau deloc cum ne-am fi imaginat (și cum ar fi fost firesc, civilizat, constructiv pentru toată lumea etc).
CĂRȚILE SE DAU GRATUIT de către voi ÎN LIBRĂRII, ne-au informat cu toții. Așa funcționează sistemul pieței de carte în România. De când e lumea și pământul. Se numește ‘’regim de consignație’’. Apoi, în baza contractului pe care îl încheiem acum, pe măsură ce se vor vinde, voi, editura, veți primi jumătate din banii încasați, iar cealaltă jumătate va rămâne la librărie. Vor exista și întârzieri de plată, ne-au spus, trebuie să-și acopere și librăriile cheltuielile care apar pe parcurs.
Straniu, m-am gândit, un pic straniu, pentru că ar putea folosi partea lor, jumătatea lor, pentru acele cheltuieli care apar pe parcurs, în timp ce editura, din jumătatea care îi revine ei, să își acopere propriile cheltuieli, deloc puține: tiparul, plata autorului, plata traducătorului, avansul solicitat de agenție în cazul autorului străin, contabilitatea obligatorie, depozitarea, transportul, promovarea, redactarea, paginarea, grafica, exemplarele gratuite, exemplarele deteriorate, achiziționarea unui stand la târguri, investiție în noi titluri și iarăși promovare, promovare… bine, oricum nu mai ajungeai până acolo, că jumătatea revenită editurii se epuiza de la primele trei puncte bifate din lista asta.
Dar asta numai în cazul optim și spectaculos în care această jumătate a editurii, prevăzută în contract, chiar mai pleca vreodată din librărie ca să ajungă la editură…
Din primele luni ne-am dat seama că așa ceva urma să fie o raritate. Unul dintre primii distribuitori de atunci, Multicart, ne-a spus de la obraz: ‘’ehe, v-am întârziat doar opt luni cu plățile, fiindcă a fost un an bun, bucurați-vă, alții nu-și mai văd banii niciodată!’’ Și aveam să simțim pe propria piele că era o situație extrem de des întâlnită.
Semnasem contracte cu o rețea foarte largă de librării; ne mândream că aveam distribuție în toate orașele. Pe site-ul nostru, exista o listă cu toate magazinele în care se găseau cărțile Herg Benet, câteva sute de librării. După vreun an, situația era clară pentru noi. Cărțile, tipărite cu eforturi din bugetul nostru, plecau gratuit în librării. Ni se întorceau rapoarte de vânzări, pe care le facturam, dar într-un număr mare de cazuri nu mai primeam niciun răspuns după ce trimiteam factura. Ea își schimba statutul, devenea ‘’factură cu termen depășit’’.
Din când în când, câte o librărie dispărea de pe fața pământului, cu tot cu vânzări și stocuri. Nu mai era de găsit la adresă.
Uneori, mai veneau și ceva bani, e drept, cu întârzieri de șase luni, un an, un an jumătate… asta în perioada BUNĂ a pieței de carte, cea de dinainte de pandemie.
Noi ne făcusem un obicei: pe lângă costurile de tipar, în momentul în care venea raportul de vânzări, plăteam din bugetul editurii și drepturile de autor. Ne doream să avem autori care să simtă satisfacție de pe urma muncii lor, iar dacă am fi așteptat ca banii obținuți de ei din vânzare să se întoarcă din librării (adică să existe fizic, nu doar într-un tabel) ar fi însemnat ca scriitorul să nu primească nimic vreme de ani buni. Am început să ne împrumutăm ca să suportăm cheltuielile. Să ne luăm mai multe proiecte personale, ca să alimentăm bugetul editurii. Și, mai ales, să muncim doi oameni cât o întreagă redacție – pe care nu ne-am fi putut-o permite, nu din lipsa vânzărilor, cât a situației create și întreținute de sistemul de distribuție. Ziua de lucru a lui Alex a devenit de 16 ore, apoi de 18, apoi… multe nopți nedormite. Era un infinit de angajați într-unul singur: încărca pachete, descărca, apoi pagina și făcea grafica, pe urmă corecta, edita, vorbea cu autorii, după care devenea șofer, apoi tria manuscrise, ambala comenzile pentru site, ținea contabilitatea și visa numai tabele, pe urmă dădea interviuri în presă, mai scria o carte, mai traducea patru, compunea cu mine comunicate de presă pentru apariții editoriale, făcea zece prezentări la târg…
Un deceniu întreg, a fost și pentru noi o surpriză, așa cum a fost și pentru haterii de serviciu ai literaturii, cât de mult au iubit cititorii cărțile autorilor de la Herg Benet. Din exterior, se vedea că e un fenomen care trece dincolo de scris, de lansări de carte. Era un ‘’trib’’, oamenii aveau nevoie de ceea ce ofeream noi. Am lansat autori care au devenit, după 4-5 cărți, nume de referință. Azi sunt un fel de clasici – alții mai tineri vor să scrie ca ei, vor succesul lor. Le cer constant sfaturi despre scris, îi invită ca vorbitori la evenimente, le cer recenzii pentru coperta a 4-a a volumelor, se mândresc cu ei la târgurile de carte. Sunt traduși, incluși în antologii, încă foarte iubiți.
Cu atât mai teribilă era situația care se întâmpla pe plan financiar: să vezi cât de bine se vând cărțile publicate de tine, dar banii să nu se întoarcă, să rămână blocați în sistem, iar tu să nu îi poți folosi ca să susții mai departe fenomenul. Deși el este atât de spectaculos, la urma urmei. Și dacă totuși te mai dai de trei ori peste cap și reușești să-l susții o vreme, apoi iar te mai dai de trei ori peste cap, și încă o dată… însă CU CE COST personal, în final?
A venit anul 2020. La o jumătate de zi după ce s-au închis temporar mall-urile cu tot cu librăriile din ele, am început să primim telefoane de la distribuitori: ‘’dragi editori, nu-i așa că putem face cumva să ștergem cu buretele sumele pe care vi le datorăm pe anii trecuți?’’ Păi, am zis eu, așa ca idee ce treabă au pandemia și restricțiile cu vânzările pe care noi nu le-am primit din 2017, 2018, 2019…? Până la urmă, de ce există datoriile alea, in the first place?
Mă gândeam la cât de eficient ar fi până la urmă sistemul ăsta de bun simț: Ion îți aduce un coș cu mere, plantate, crescute, îngrijite și culese de el, iar tu trebuie să stai cu ele în fața porții și să le vinzi lângă roșii și pepeni. Când vine Ghiță și îți lasă 3 lei pe un kil de mere cumpărate din coșul lui Ion, pune un leu jumate în buzunarul tău, și un leu jumate într-o cutie pe care scrii Banii lui Ion. Și gata. Fiindcă omul ăla, Ion, ți-a dat produsele gratis, pe încredere, fiindcă te respectă, a venit la tine convins că nu îl tragi în piept. Ți-a adus niște bani (jumătate din vânzări, jumătatea ta) pe care tu nu i-ai fi avut dacă el nu trecea pe la tine. Ai nevoie o dată pentru o urgență de 8 lei din cutia lui Ion? Îi iei, îi folosești, apoi îi pui la loc. Pentru că esența e una singură: banii ăia nu-s banii tăi.
În fine, după 2020, situația a devenit din foarte dramatică și la limită, așa cum era înainte, de-a dreptul horror cu sânge pe pereți. În 2021, a dat faliment Diverta. Ne datorau plăți pe niște ani întregi de vânzări, iar noi am aflat de faliment din presă. Nici măcar bunul simț să ne invite la ceea ce se numește masa credală, o încercare pentru păgubiți de a găsi o formă pentru a-și recupera din bani. Am discutat cu avocați, ni s-a spus că nu se poate face nimic, banii ăia sunt duși demult, asta mai ales fiindcă ‘’falimentul’’ a fost pregătit îndelung și cu abilitate, Diverta nu era la prima ispravă de genul acela, și orice bun fusese deja înstrăinat, pentru a nu fi trași la răspundere de creditori. Atunci am primit și o denumire nouă: creditori. O formă mai frumoasă de a spune ‘’trași în piept’’.
Nici nu ne-am revenit bine emoțional după asta, că a venit o altă insolvență a unui nume mare: Elefant. Relația cu Elefant deja mă (re)băgase bine de tot în depresie. Între 2020 și 2024 (când s-a pornit procesul Elefant vs edituri păgubite), persoanele de la Elefant cu care țineam legătura zici că erau croite după același tipar – personalitate dublă, adaptată cerinței pe care o ai de la ei. Când venea vorba să aprovizionăm Elefantul, angajatul era amabil, amuzant, volubil, stabilea cu tine toate detaliile, îți ura de sănătate. Când același angajat era întrebat dacă se mai aude ceva cu facturile neplătite de 3 ani, se lăsa o tăcere grea. Adâncă. Fără fund. Impenetrabilă, așa, că nu prea era chip să pătrunzi dincolo. Trecea o săptămână de la mailul tău în care întrebai de plăți și, într-o frumoasă zi de luni sau de marți, angajatul revenea senin și voios să te întrebe ce e cu titlul ăla nou, nu îi dai și lui 1.500 de bucăți, uite aici toate datele să facem livrarea. Începusem să scriu în același mail tot ce aveam de spus, adică și partea cu livrările, dar și partea cu plățile și, ce să vezi? Scindarea de personalitate a angajatului Elefant funcționa în continuare. Răspundea la partea care îi convenea, pe cealaltă o ignora cu grație, de parcă ar fi fost scrisă cu tuș invizibil.
Se ajunsese deja la șmechereală de colțul blocului. Primeam mail de la ei, în sfârșit: ‘’să știți că tocmai am făcut plățile restanțelor, azi în cursul zilei vor intra banii. Ne puteți livra urgent titlurile x, y, z, avem o campanie de Black Friday și ne-am dori cât mai repede etc.’’
Ce să vezi? Trecea ziua, mai trecea una, trecea săptămâna, banii nici pomeneală de ei. I-am bătut băiatului obrazul, chiar în halul ăsta am ajuns? N-a răspuns. Iarăși tușul invizibil, probabil…
Cam de prin 2023 am decis să tăiem aprovizionarea lor, deși răul era deja făcut. Facturile neplătite se adunaseră într-un teanc până la cer. A fost și prima librărie mare cu care am oprit pentru o perioadă colaborarea, din cauză că încălcaseră atât de grav contractul când venea vorba de plata vânzărilor. Unii autori s-au supărat: ‘’cum să nu-i mai alimentați, că eu îmi vreau cărțile acolo, și ce mă interesează că vă confiscă banii, eu vreau să fie cărțile mele la ei pe site’’. Era și la îndemână să se supere, fiindcă alegerea noastră fusese dintotdeauna să ducem singuri greul, să nu-l punem și pe umerii lor; ei își primeau, din bugetul nostru, banii captivi în Elefant. Nu le vorbeam decât rar despre problemele pe care ni le fac librăriile.
În ianuarie 2024, am primit înștiințare că este Elefant în insolvență. Ne-am înscris la masa credală, avocata noastră a fost sceptică în privința șanselor de reușită. ‘’Nu mai sunt active.’’ La fel ca în cazul Diverta, probabil că nici o firmă din România nu se falimentează într-o poziție vulnerabilă – întâi își pune lucrurile bine, apoi dă drumul procedurii de ‘’sunt sărac, n-am de unde să vă dau înapoi banii voștri’’.
A trecut timpul, înștiințări nu ne-au fost trimise deloc, procesul a dispărut între timp de pe site-ul Ministerului Justiției. Elefant a fost preluat (?) de Editura Litera – stranie chestie, pentru că toată lumea literară vorbea dintotdeauna că Litera și Elefant au același patron. Cine știe, poate doar după insolvență își oficializaseră cu adevăr relația. (Edit: Google ne spune că patronul Editurii Litera a fost co-fondatorul și directorul general Elefant)
Și dacă se poate o măgărie mai mare decât să îți fure banii… ei bine, există: să îți fure și cărțile. Să ți le vândă mai departe, fără un contract valid, ca și cum ei le-ar fi produs, ca și cum le aparțin. După paguba de zeci de mii de euro în facturi neplătite, multe exemplare din titlurile noastre încă rămăseseră la ei, nu doriseră să facă retur, pe motiv că sunt în proces. Procesul dizolvat, au continuat să ni le vândă pur și simplu, fără ca măcar să mai primim vreun raport de vânzări. Efectiv, un caz concret de însușire a bunului altuia.
A, da: încă le mai vând și astăzi. Se găsesc pe site-ul Elefant, repus în funcțiune, ca și cum falimentul n-ar fi existat, procesul n-ar fi existat, păgubiții ar fi, așa, niște fantome. Nu, domnii de la Litera, să știți că încă nu suntem fantome, suntem ființe în carne și oase. Ba, culmea, suntem și autori, ale căror cărți le vindeți cu japca pe site-ul vostru…
Când încă mai existau detaliile procesului Elefant vs creditori pe site-ul Ministerului Justiției, am remarcat că pe lista păgubiților se aflau 543 de nume. Multe dintre ele, edituri. În acea perioadă, scrisesem despre relația noastră disperată cu librăriile, și jurnaliști din presa mainstream mă contactaseră să facem un material despre asta. Vrând să fie o analiză amplă, îmi ceruseră nume ale diferiților editori, ca să li se ceară un punct de vedere. Le-am dat lista publică de pe site-ul just . ro, în ideea că toate numele sunt acolo, la vedere. Ei bine, materialele n-au mai apărut, pentru că „lumea e reticentă și nu vrea să vorbească pe subiectul ăsta” (!). Treptat, mi se umplea mie mesajeria privată:
„Cristina, suntem la pământ, ne datora Elefant suma X. Au venit la noi unii din presă, cică să facem un material, ne-au spus că au vorbit cu tine… nouă ne e frică să ieșim așa, direct, să spunem ce și cum.’’
„Bună, îți mulțumim că l-ai trimis la noi pe jurnalistul ăla, dar uite noi suntem de părere că detaliile astea urâte ar trebui ținute departe de ochii cititorului. Și așa se vinde tare greu cartea în România…’’
„Draga mea, mult succes dacă vei alege să dai tu interviu în numele breslei, sinceră să fiu mie îmi e teamă în continuare să mă pun cu ĂIA MARI’’.
„Din păcate, nu credem în eficiența unui astfel de reportaj. Pe cumpărător îl va durea în cot. El vrea cartea pe rafturi la un preț cât mai bun. End of story.’’
Întâi și întâi, nu prea am înțeles frica. Te-a jefuit deja. Ai fost păgubit cu o sumă de douăzeci de ori mai mare decât țeapa noastră. Datele astea sunt publice oricum. Ce rău poate să-ți mai facă hoțul decât cel pe care ți l-a făcut deja?
Scuza că pe cititor nu-l interesează e o chestie la care sper să mai revin spre finalul textului. De câte ori am auzit-o!
Ei bine, și de aici lucrurile se precipită. După insolvențele celor mari, cei mici au început să cadă pe capete. S-au închis librăriile de prin provincie într-un ritm cu care nu mai puteai ține pasul. În fiecare lună, mai dispărea câte un distribuitor. Cu facturi neplătite, bineînțeles. Cu marfa noastră livrată lor, despre care nimeni nu mai știa nimic – mai exista? Fusese vândută? Arsă? Mister total.
Unii nu dispăreau, ci le deceda numai bunul simț. Da, chiar și librăriile mici, despre care lumea spune că sunt mai ‘’de suflet’’ decât marile lanțuri de distribuție cu sediul în mall-uri. Ți-ai găsit… Patronul unei librării din Constanța, Prăvălia cu Cărți, s-a stropșit la Alex: ‘’nu știu, domnule, pe mine trebuie să mă suni de mai multe ori ca să plătesc… de fiecare dată când mă suni, mai dau 1.000 de lei’’. Avusesem o lansare de carte a unui autor acolo, cu vreo 8 ani în urmă, una cu sala plină, și niciun leu de atunci nu ajunsese la noi. O librărie din Iași, Sedcom Iași, cu muuuulte facturi neplătite, s-a rățoit la noi: ‘’Vrem să vă facem retur complet, nu mai e spațiu! Să trimiteți pe banii voștri curier să ridice miile astea de cărți! Altfel le dăm la topit!!!’’ Cu alte cuvinte, nu doar că nu-i plătești lui Ion merele din coș vândute, dar i le mai și arunci pe restul în foc. Ca și cum ar fi ale tale, ca și cum tu ai investit în ele!
Alții, la fel, ne-au tratat cu neplată, dar cu liniște totală. Donaris Galați, unde făcusem eu o lansare atât de frumoasă pe vremuri la Păpușile, și ce oameni minunați cunoscusem acolo… Librăriile Alexandria. Tăcere, lipsă răspuns. Ca și cum undeva s-a dat o lege că plățile pe vânzări sunt doar așa, opționale, cine știe, poate editurile se descurcă și fără ele. Și autorii ăia… lasă că se obișnuiesc ei, sau oricum poate urmează și alții exemplul de la Herg Benet, hă, hă, să pună alți bani pentru drepturi de autor în locul ăstora pe care ni-i însușim și îi cheltuim noi, librăriile. Hă, hă.
În 2016, am primit diagnosticul de depresie clinică severă și anxietate generalizată. Burn out, mult stres, consum nervos pentru că investeam mult în scrisul meu, în lansări, turnee, târguri de carte. În promovarea altora, în încercarea disperată de a ține, alături de Alex, lucrurile în echilibru. La un târg, ajunsesem să prezint cărțile a 26 de autori. Cred că a fost chiar cel din noiembrie 2015, Gaudeamusul unde am leșinat pe scări. O lună mai târziu, înainte de sărbători, am leșinat din nou pe stradă, și așa am ajuns să îmi fac investigații medicale. Am intrat pe pastile, care m-au ajutat parțial, timp de doi ani – în care am și scris Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, Rockstar, Dresoarea. Toate despre depresie. Din 2018 până prin 2021, am vrut să încerc să îmi revin fără pastile, citind, studiind, înțelegând, schimbându-mi puțin cât de puțin modul de gânduri, prioritățile, atenția la semnalele corpului. Mergând la cauză și încercând să mă împrietenesc cu simptomele, în loc să mă lupt cu ele sau să le ascund. Timp de doi ani, scriind despre asta, vorbind cu oameni cu același diagnostic, aflasem cât pentru o teză de doctorat. Știam că acum pot. Că înțeleg mai bine ce s-a întâmplat cu mine. Și că o să-mi iasă, am motivație, am pentru ce să lupt. Simțeam că viața mea depinde de mine, eu o pot pune la locul ei, înapoi pe șine.
Mi-a ieșit.
O perioadă.
De prin 2022, când situația cu librăriile a devenit dincolo de critică – când ne uitam la depozitul nostru unde existau 100.000 de exemplare din mii de titluri și sute de autori, când vedeam cum podeaua casei s-a prăbușit la propriu, peste pivniță, din pricina greutății lor… fiindcă unde să vinzi cărțile alea? dacă librăriile se închid, dacă nu mai dau niciun semn, dacă nu mai trimit rapoarte de vânzări, tu ce opțiuni ai? sigur, există site-ul editurii, și ai cumpărători fideli, le ești recunoscător, dar totuși marea masă a potențialilor cititori vrea cartea pe rafturi, s-o miroasă, s-o răsfoiască… plus că, la naiba, nu ăsta e rostul unei librării? să EXPUNĂ un titlu, în așa fel încât oamenii să descopere și cărți despre care nu au auzit –, ei bine, de prin toamna lui 2022, pentru mine au început insomniile aproape neîntrerupte.
Au ținut până anul ăsta, în 2026. Ușor, s-au mai ameliorat prin 2025, dar cu pauze, și încă mai aveam enorm de recuperat. Dormeam câteva ore pe săptămână. Cinci nopți pe săptămână cu zero secunde de somn și două cu câte o oră jumate, poate două, poate trei, rar.
Dădusem grav în boala overthinking-ului, repetam aceleași rahaturi în buclă, îmi vorbeam, îmi răspundeam la chestii complet nesemnificative. A doua zi funcționam când cu un boost straniu de energie, când apatică și epuizată. Scrisul devenise o amintire.
E adevărat ce se spune: când ai depresie, ora 3 AM te prinde întotdeauna cu ochii în tavan. Chiar dacă ațipeam cu mult efort pe la 1, 2 noaptea, la 3 zici că aveam o alarmă interioară, care mă pregătea pentru întâlnirea cu vreun prieten invizibil care plutea pe tavanul camerei.
Nu a ajutat niciun somnifer, nu a ajutat nicio tehnică de relaxare. Nu semnificativ. Mai prindeam câte o jumătate de noapte de somn neîntrerupt, apoi reveneam la (deja) vechile obiceiuri.
Imunitatea mi-a scăzut sub nivelul mării, au urmat serii de gripe-viroze-covizi cărora le-am pierdut șirul. Câteva toamne și ierni au trecut fără să le simt, fără să mă pot bucura deloc de ele, parcă aș fi fost în altă parte, într-o scorbură cu febră, frisoane și dureri în gât. Știu că planificam o fugă la munte ca să văd copacii îngălbeniți, apoi poate o lansare de carte, apoi revenirea la Gaudeamus… iar virozele care de abia făceau două săptămâni pauză transformau planurile astea într-o glumă.
Sigur că s-a întors și depresia, cum să nu. Cu senzația aia de neajutorare totală. La naiba, ne-am înscris într-un proces cu un dosar imens cu acte, totul e documentat, absolut toată dreptatea e de partea noastră, negru pe alb, dar nu se poate face nimic. Dacă nici când poți dovedi că ai fost corect până la capăt și totuși păgubit nu ți se poate face dreptate, ce să mai zici când poate va veni un moment când nu vei avea la tine hârtii și arme cu care să te aperi, vei fi luat pe nepregătite și totuși la fel de corect, atunci ce se va întâmpla? Mă simțeam într-o totală lipsă de siguranță. Ca și cum îmi poate cădea orice în cap, se poate abate asupra mea orice rău imaginabil.
Avocata care îmi fusese alături cu sfaturi și încurajări, mai ales în perioada procesului cu Elefant, cel dizolvat în neant, glumea și spunea că într-o țară normală ar trebui să cer daune pentru toate cărțile pe care le-aș fi putut scrie în anii ăia.
Prin 2024, am simțit brusc nevoia clară să scriu din nou. M-am așezat la laptop, am reluat un roman început într-o perioadă cu multă ceață. Aici e inima mea. L-am dus la bun sfârșit, l-am lansat. În 2025, am terminat un volum de filosofie, Ești lumea întreagă. L-am lansat și pe el.
După ‘’falimentul’’ Elefant, am rămas să lucrăm cu un singur lanț de librării și cu o librărie online. Cu ele lucrăm și în prezent.
Nimic nu mai e la fel.
Sigur, și faptul că parcă nu mai avem nici noi avântul de pe vremuri cântărește și el. Dar sunt și atât de multe lucruri exterioare schimbate. Librăriile cu care lucrăm se plâng că lumea nu prea mai citește, și sigur că și asta e adevărat. În același timp, o carte foarte așteptată și cerută în librării de către public intră pe raft, merge foarte bine, apoi după vreo lună jumate nu prea se mai găsește pe nicăieri, câte un exemplar pierdut prin vreun colț, deși noi am aprovizionat cu sute de bucăți. Vin rapoartele, văd din ele exact momentul în care cartea n-a mai avut vizibilitate în librăria fizică, pentru că pe site-ul editurii a mers la fel de bine mai departe. Trece jumătate de an, 400 de bucăți neatinse și neexpuse la raft vin retur, iar o săptămână mai târziu aceeași librărie ne cere 450 de exemplare din același titlu (!). Cititorii caută titlul respectiv pe raft, eu arăt librăriei mesajele primite, uitați, oamenii o caută, de ce nu o găsesc? Librăria ne spune că nu are ce face, deciziile astea sunt luate de calculator, e un soft care face și drege.
În fiecare săptămână îmi scrie cineva că mi-a căutat Aici e inima mea sau Ești lumea întreagă, cărțile apărute după revenirea mea, și că nu le-a găsit în librării. O să fie?, mă întreabă. Poate, ce altceva să-i spun, poate vor fi, noi am livrat cu sutele, dar Sfântul Soft decide, poate o să meargă cu vreo incantație. Încă n-am descoperit-o.
Înțeleg situația și din perspectiva altora, mereu am avut și darul ăsta. Știu că există un număr infinit de titluri, că sunt tot mai multe edituri, e foarte greu ca librar să expui pe toată lumea. Doar că aici se întâmplă chiar să fie cerute și căutate…
Și revin un pic la teoria unora, că cititorului/cumpărătorului nu-i pasă. Nu vrea să știe dedesubturile pieței literare. Vrea produsul și atât. Să se cuibărească sub pătură cu cartea dorită, să bea un ceai și să uite de lume.
Eu cred că îl subestimăm. Poate sunt și astfel de cititori, dar mai sunt și cei croiți dintr-un alt material: cei care se implică, și care pot judeca pe cont propriu. Și, mai ales, unora cărora le pasă ce se întâmplă cu banii pe care îi dau pe o carte. Pentru ei (pentru voi) am scris un text atât de lung acum.
Am fost zilele trecute s-o vizitez pe mama. Se apropie de 80 de ani și nu mai e atât de lucidă pe cât mi-aș dori, nu tot timpul. M-a întrebat ce am mai făcut, de ce sunt așa ocupată, de ce vin rar la ea; m-am plâns de tot ce se întâmplă cu editura. A părut întâi că nu mă ascultă cu atenție. S-a dus la geam, s-a uitat să vadă ce fac pisicile pe care le hrănește în fața blocului – a amendat-o și poliția pentru asta, dar n-a renunțat, doar a pus bani deoparte în caz că se mai întâmplă –, a vorbit cu cineva care parca o mașină, apoi și-a turnat ceai și m-a privit atentă.
– Păi, deh, mamă. De când ești tu pe lume ai văzut pe cineva corect, pasionat și altruist să fie tratat așa cum merită în țara asta? Să fie apreciat și recompensat, să i se întoarcă bunele intenții și corectitudinea? Păi? N-ai văzut. Nu există… Nu în țara asta.
Mersi, mama, te-am folosit acum în loc de concluzie.
