„Nu te mai încăpățâna să scrii fără AI, că până la urmă toată lumea o va face și doar pici de prost”, aud spus în jurul meu. Nu. Eu nu o voi face. Și am motive serioase.
De curând, Cristina a găsit într-un ziar un articol despre ea scris într-o manieră clasică, dar cu titluri de cărți inventate. Bineînțeles că își știe propriile titluri și bineînțeles că jurnalista respectivă, chiar dacă a tastat cu mâna ei o bună parte din text, a apelat la un AI ca sursă bibliografică. Iar AI-ul a făcut ce se pricepe mai bine: a halucinat. Care este de fapt problema principală aici? Degenerarea AI-ului ca autoreferențialitate. Următorul AI promptat despre scriitoarea Cristina Nemerovschi va lua ca sursă inclusiv informația asta falsă halucinată anterior. Iar în curând se vor termina textele scrise de oameni și AI-urile vor începe să se hrănească doar cu propriile texte, pastișări după pastișe fără personalitate, uniformizate și banalizate.
Și tot în curând meșteșugul scrisului se va pierde și el, iar noi, ca specie umană, ne vom trezi că nu mai putem să fim creativi singuri, nu vom mai ști de unde să apucăm această mirare a foii albe necunoscute care poate fi umplută cu ceea ce suntem. Într-un cuvânt, ne vom pierde pe noi și ne vom înlocui cu o versiune a mediocrității și conformării algoritmice.
Da, vom fi mai fericiți, poate, vom avea mai mult „timp liber”, vom mânca mai multă înghețată și vom râde mai mult și vom părea mai împliniți, dar vom fi mai proști. Vom pierde conexiunea cu noi, cu ceea ce ne face să fim ceea ce suntem. Vom uita să ne privim trecutul, să ne simțim emoțiile din prezent și, cel mai important, să avem credința aceea a confirmării cu noi înșine, a apartenenței faptelor noastre viitoare la ceea ce suntem. Acum încă putem să ne recunoaștem, să spunem că „da, eu sunt”. Pierzându-ne în gloata AI, ne pierdem pe noi. Privindu-ne, vom ajunge la „el/ea este”.
Vechii greci aveau un termen și o activitate, deopotrivă, pentru conectarea cu sine: hypomnemata. Acea notare într-un jurnal personal a gândurilor proprii, o dare de seamă a stărilor dintr-un moment și o reflecție asupra faptelor comise, bune sau rele. Punând în scris lucruri mai mult sau mai puțin mărunte despre propria persoană, puteai reveni asupra ta, cu o nouă judecată, proaspătă, a ceea ce ești. O re-amintire a ceea ce ești, o căutare sub tine, deci și o ne-pierdere de sine. Prin hypomnemata îți permiteai să nu uiți de tine și să ai, astfel, ocazia să te îngrijești cum trebuie de tine.
Nu am nimic cu folosirea AI-ului în matematică, în IT sau în medicină. Dar nu și în artă. Pentru că aici se lucrează cu un alt tip de material, cu unul foarte sensibil și foarte complex: omul și umanitatea sa. Am citit ieri o știre despre „scriitoarea” care a publicat pe Amazon 371 de cărți în 20 de luni, cu venituri de peste un milion de dolari. Și aflu la noi despre edituri care încurajează scrierea cu/de AI a cărților de literatură și chiar înființează premii „de debut” exclusiv pentru acest tip de compoziție. În Franța s-a reaprins săptămâna asta discuția despre Thélyson Orélien și romanul său bestseller „C’était ça ou mourir”. Editura lui inițială din Quebec a cerut o expertiză independentă realizată asupra fișierelor draft trimise de autor înainte de publicare și a găsit în metadate semnături AI. Au reziliat contractul, pe motive etice. În acest scandal (foarte franțuzesc, de altminteri) mi-a atras atenția remarca unui comentator de la o televiziune: spunea respectivul critic faptul că l-a urmărit pe Orélien vorbind liber în interviuri și se simțea o inadecvare crasă între frumusețea și bogăția de cuvinte a romanului și exprimarea deficitară a autorului (faptul că este haitian și că franceza nu îi este nativă nu poate explica discrepanța, din punctul meu de vedere). Iar eu am văzut în asta exemplul cel mai bun pentru ruptura între ceea ce ești și ce vrei să afișezi despre tine. O trădare a hypomnematei. O falsitate, o versiune ireală a propriului sine pe care, în cele din urmă, vei ajunge să o crezi și pe care o vei perpetua, multiplicată la infinit, așa cum bibliografia Cristinei se va „îmbogăți” mereu și mereu cu noi titluri inexistente. Bibliografia va deveni biografie și viața ta va deveni viața altcuiva, care va semăna doar vag cu tine.
Așa că mă auto-referențiez ca om care își asumă ceea ce spune și repet concluzia unui text mai vechi: AI-ul este un plagiat al propriei vieți.
