Ceea ce a reușit misiunea lunară de anul acesta a fost să renască acest interes copilăros (un adevărat interes fără „interes“), o emoție sinceră în fața unei realizări științifice și tehnice uriașe, care ne aparține tuturor deopotrivă, ca umanitate în întregul său. Refuz să cred că sunt mai numeroși cei care cred în teoriile conspirației decât cei care au bunul simț al științei și rațiunii în general, iar reacția din ultimele zile la misiunea Artemis II mi-a confirmat încrederea în bunul simț. Nu, Pământul nu este plat și, nu, aselenizările nu sunt făcute în studio. Sau AI, cum e noua modă a scepticilor comunitari (și aflați atât de departe de anvergura scepticilor antichității). Am în continuare încredere în capacitatea umană de a diferenția între real și fals, credibil și incredibil, știință și magie.
Măsurați la scară cosmică, cei 384.400 de kilometri care ne despart de satelitul nostru natural reprezintă doar 1,28 secunde lumină. O clipită, în ochii Universului. Dar acești kilometri sunt și faimosul pas uriaș, dacă schimbăm perspectiva și vedem cu ochii omului. Întotdeauna pasul cel mai mare pe care îl poate face un om este trecerea pragului propriei case și înfruntarea necunoscutului de dincolo de vatra sa (locul care îi este cel mai la îndemână, cel mai bine știut și cel în care, simbolic, s-au petrecut toate dramele și toate minunile și întreg cuprinsul istoriei și culturii și speranțelor sale) și înfruntarea conștientă și asumată a unei neguri înfricoșătoare, vidul, necunoscutul, amenințarea aneantizării, ce ni se prezintă, oricum am lua-o, ca o alteritate străină și pe care îți vine să o ții la o lungime de braț orice ar fi, oricât de tentantă ar fi împrietenirea cu ea. Frica, chiar groaza de spațiul cosmic este teama față de lipsa oricărui reper cunoscut. De aceea tindem să ne întoarcem mereu acasă. După aventuri pe care le vom povesti nepoților, tânjim să revenim la vatra noastră. Hestia este templul domestic, e întregul nostru univers cu sens, e și ego-ul familiar, e rutina care vine la pachet cu siguranța repetabilității și liniștea unui loc al sinelui permanent. Tot ceea ce suntem acum la nivelul colectiv al umanității se datorează acestui loc interior pe suprafața căruia ne aflăm fără să ne gândim vreodată al cui este meritul pentru prezența noastră, fără să vedem ce facem cu adevărat atunci când împărțim lucrurile din jur în categorii utile, fără să avem un răspuns pentru rostul agitației care ne cuprinde îndreptându-ne spre acele preocupări mereu de neamânat și fără să realizăm unde ne situăm cu adevărat în raport cu suprafețe imense (și aproape infinite) ale tuturor posibilităților Universului.
Am trecut pragul casei noastre comune doar de puține ori și de fiecare dată am trăit o uimire. Chiar și preț de o secundă și a douăzeci și opta parte a unei alte secunde lumină, pasul nostru a semnificat mult mai mult, timpul s-a dilatat mult mai intens și această trecere dincolo de pragul casei a căpătat o simbolistică mult mai grea. Să nu uităm că de la suprafața Soarelui până la cea a Pământului sunt 8 minute și 20 de secunde lumină, aceasta e întârzierea cu care receptăm noi pe retină orice foton venit din centrul sistemului nostru, „prima“ noastră proximitate. E nevoie de un curaj imens pentru a conștientiza durata acestor minute ancestrale. Dar să nu uităm și că în fapt nu există un centru de gravitație, că în realitate suntem aruncați ca un vârtej prin spațiu și că, în timp ce ne trage după el, Soarele are propria sa mișcare eliptică în jurul super-masivei găuri negre Sagittarius A*, centrului Căii Lactee, care la rândul ei orbitează centrul de masă comun cu cel al Galaxiei Andromeda și, mai departe, ne învârtim în tandem cu superclusterul local, pentru a ne continua împreună drumul hăt, spre nicăieri și totodată către pretutindeni. Suntem într-o continuă mișcare prin spațiu, în spirală, neocupând niciodată același punct. Ce credem că percepem atunci când lăsăm să ne cadă din mână mărul lui Newton este doar o frază dintr-o poveste infinit mai complexă. Energiile care ne țin în viață sunt monstruoase la propriu. În aproximativ 4 miliarde de ani, ne vom lovi cu certitudine de Galaxia Andromeda și vom face corp comun cu trilioanele sale de stele către destinația noastră obscură, deși atunci vom călători sub altă formă atomică, iar hainele noastre cele mai dragi vor avea altă țesătură, una comprimată la nivel cuantic în exploziile particulelor elementare. Enuma Elish, scrisă pe tablete babiloniene acum mai bine de 3200 de ani, povestește cum rostul lumii s-a născut nu dintr-un singur haos, ci din două, așa cum prima noastră pieire va fi nu din haosul unei singure galaxii, cea a propriei case, ci din două, alături de vecina galaxie Messier 31, cum este denumită de astronomi Andromeda. După uciderea lui Apsu, primul tată, Tiamat, mama primordială cu trup de șarpe a dat naștere monștrilor pentru a se răzbuna pe primele sale creații, zeii cei tineri care au recurs la paricid pentru a-și afirma identitatea. A fost nevoie de o bătălie teribilă pentru ca cerurile și tărâmurile să se poată despărți din trupul sfârtecat al mamei și din voința eroului Marduk. O facere a lumii violentă la care omul a participat abia la sfârșit, sub forma unei plămădiri din sângele lui Kingu, campionul marelui Marduk. Iată câte iterații au fost necesare pentru ca din prima mișcare a neantului să se ajungă la acel res cogitans capabil de povești și capabil să se perceapă pe el însuși drept centru al universului.
Ne mirăm, desigur, de imensitatea lumii în care trăim, și totuși, parcă, nu suntem echipați pe de-a întregul să simțim această apăsare a imensității. Noi, oamenii, suntem capabili de o dublă situare a noastră. Pe de o parte avem curajul de a trece dincolo de pragul casei cu o încredere și pasiune pe care numai setea de cunoaștere și de nou ne-o poate da, pe de altă parte avem un simț al prezervării care ne forțează să uităm, să banalizăm și să minimizăm tot ceea ce ne amenință cu o apăsare insuportabilă. Aceasta este plasticitatea minții umane. Îndrăzneala noastră ne este hrănită de iluzia gravității false a lucrurilor cu care ne confruntăm, de la cele mici, infime, cotidiene, până la cele colosale, de necuprins, gigantice. Ne mințim atunci când încercăm să simțim infinitul și ne zicem că am priceput, gata, l-am pus într-o ecuație și totul e rezolvat, are propria cutiuță a rațiunii și vom mai trece pe-acolo când mai apare nevoia.
Nu, nu suntem în centrul a nimic. Nici gândirea noastră nu poate da seama de totalitatea lucrurilor, nici știința nu poate oferi o corespondență între ce gândim și materia la care ne raportăm în exteriorul nostru. Nu vine nimeni să ne salveze, nu există un scop final, nu ne ajută și nu ne dirijează nimeni și suntem singuri răspunzători pentru eșecurile și reușitele noastre. Dăm naștere înțelesurilor și emoțiilor prin faptele proprii, prin creativitatea umană. Iar uimirea ingenuă ivită din privirea pozelor NASA cu răsăritul Pământului din apropierea Lunii ne obligă să ne confruntăm cu frica din afara și dinăuntrul nostru și să răzbim cu curaj spre împlinirea menirii noastre de om: reinventarea permanentă, zi de zi, clipă de clipă, pentru a fi cineva, ceva cu rost mai degrabă decât simplu neant necreat.
