Oare atunci când Borges a orbit, interstițiul lumii a orbit și el? Mai poate privirea lui oarbă să fie cuprinsă de carnea lumii? Corpul său mutilat fantomatic a mai putut atinge vizibilul și, laolaltă, invizibilul care-l înfășoară? Întrebări ce deschid un răspuns: vizibilul este impregnat de invizibil[i] în orizontul unui timp dehiscent, care creează un hiatus, un vortex elementar în care subiectul și obiectul se instituie deodată. Și mă întreb, în acest timp pe verticală, „când“ oare a orbit Borges mai degrabă decât „cum“, pentru că, știm, nașterea sa este punctul infinit (și sferic) de pornire a lucrurilor. „Cum“ este „când“[ii]. Știm prin cuvintele lui Borges din eseul Orbire (1977): „În cazul meu, acea cădere-nceată a nopții, acea pieire-nceată a vederii a început atunci când am început să văd.“[iii] Acest răspuns „când?“ al lui Borges este răspunsul primei apariții. Este prima întoarcere înapoi la lucrurile însele ca primă „ipostază“ a lucrurilor, prim câmp (și singurul posibil) de dezvăluire a ființei ca Dasein. „Suntem un câmp al Ființei.“[iv] Lumea nu ne este prezentă ca o colecție de obiecte izolate, disponibile imediat, ci ca un câmp al experienței unde fiecare percepție este înconjurată de un fundal al unor altor posibile percepții și înțelesuri. O aruncare în lume de care nu suntem răspunzători, ci doar permanent așezați prin trăirea noastră, o facticitate care nu este oarbă, ci este fundațională, o structură existențială unde ochii lui Borges au început să se atingă unul pe celălalt într-un chiasm ocular infinit, sferic, o privire monstruoasă a feței și a spatelui laolaltă, sculptură Janus fără orizont și cu o cuprindere a oricărui orizont.
Desigur, e ceva ce i s-a întâmplat în mod excepțional lui Borges, Borges scriitorul care locuiește și deschide, Da-, în scrierile sale („împrumutându-și lumii corpul schimbă artistul lumea din pictură“ – M.M-P, Ochiul și Spiritul[v]), și nu un exemplu de urmat în afara bibliotecii infinite, la care accesul se arată a fi dificil pentru noi, cei de acum, care citim aceste cuvinte, și care ar trebui să ne contorsionăm imposibil trupul pentru a accede la perspectiva ubicuă a Aleph-ului[vi]. (Dar nu suntem cu toții Borges?, m-a întrebat cândva un profesor francez de filosofie care, culmea, în tinerețe a jucat fotbal cu studenții germani de peste graniță, de la Freiburg, și, mărturisesc, nu am știut ce să-i răspund, însă am scris o carte, se numește Malad, în care am încercat să repar ruptura mea cu mine și cu nisipul cărții infinite a lumii; nu am reușit; iar de atunci am devenit editor; m-am mulțumit cu asta și am rămas scindat între A.V. și Eu.[vii]) Înțelegem, așadar, că există și un Borges care a fost un alt Borges și care a trăit alături de el. Existența lui Borges este, asemenea unei vorbe, o superstiție a vremurilor, în care se spune că ar exista un Om al Cărții care citește o carte care rezumă perfect toate celelalte cărți. De ce nu și o contorsiune a minții, atunci? Ideea este și ea o carne a lumii întoarsă, așa cum ocheanul răsturnat este și el o hermeneutică oculară în care cercul (spirala, ar zice Gadamer) comprehensiunii își reinterpretează permanent pașii și generează prin această mișcare însuși sensul propriei înțelegeri istorice, adevărul de sine și de lucruri. Alas!, un exercițiu al infinitului niciodată terminat![viii] Dacă numele Omului Cărții a fost Borges, nu se știe clar. „Lui Borges – celuilalt, nu mie – i se întâmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decât să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, ca să privesc arcada unui vestibul ori ușa unei marchize.“, spune Borges și eu[ix].
Corpul habitual al lui Merleau-Ponty se distinge aparent de corpul fizic, dar unul se privește pe celălalt în îngemănarea lor imposibilă și de nedespărțit. Un corp trăit este un corp în care se sedimentează experiențele noastre, un corp pre-judicativ, o mână care scrie fără să gândească. „Puțin câte puțin, îi cedez totul“, ne mai spune Borges despre el însuși[x]. În trupul Borges se insinuează din momentul nașterii un decalaj ontologic care este de fapt pre-ontologic, pre-naștere (din moment ce se dezvăluie ca un inevitabil-scindare de împlinit). Ce rămâne în trupul fizic este doar o orbire originară lăptoasă (ochiul degenerator), în care negrul nu are substanță, deși este căutat („lumea celui orb nu este noaptea pe care și-o imaginează oamenii“ – Orbire[xi]), și în care lumina neîntreruptă a fructelor lampă din Biblioteca Babel luminează sfera „al cărui centru perfect este oricare hexagon și a cărei circumferință este inaccesibilă“[xii]. O, cum altfel?, adevărată recurență a întâlnirii fictive a celor 24 de filosofi, în care s-a pus problema lui Dumnezeu în același fel în care Descartes a considerat răspunsul despre infinit o certitudine. Carlos Argentino Daneri ține în mână însăși La Tierra (din care face, de altfel, parte). „Deus est sphaera infinita cuius centrum est ubique, circumferentia nusquam“[xiii], fapt care l-a îngrozit pe Pascal și l-a făcut pe Wertheimer să invoce o altă certitudine, a fenomenului phi, opticul difuz și amorf, Gestalt îngemănat. Iar acest univers infinit, ne-au revelat misticii din Babel în al lor extaz, este asemenea unei camere circulare cu o mare carte circulară cu un cotor circular care acoperă totul. (Ce poate fi altfel cercul hermeneutic, mă întreb?) Borges nu ar fi putut să aibă darul orbirii din prima sa clipă de viață fără să fi înscris în proza lumii propria dispariție de sine, cu trupul ce păstrează asupra-i întreaga memorie a trecutului. „Vederea nu este un anumit mod de gândire sau prezență către sine; este modalitatea care mi-a fost dată în a fi absent față de mine, în a fi prezent dinăuntru“ (M.M-P, Ochiul și Spiritul).[xiv]
De aici întoarcerea la moartea lui Borges ca prim punct al adevăratei sale orbiri. Început care este sfârșit. Timp proustian al ultimei și absolutei selectivități a semnificațiilor. Memoria involuntară pe care Sonata lui Vinteuil o readuce în câmpul de prezență ce reunește trecutul și viitorul, un orizont dublu de re-tenție și pro-tenție, dar o simultaneitate metaintențională, o non-simultaneitate trecut-prezent, evidența îndepărtării lor[xv]. O durată dinamică în care corpul trăiește și există. Memoria infinitezimală a micului pasaj cântat de Odette și care înseamnă atât de mult într-un spațiu atât de restrâns, așa cum pentru un om care doarme și se gândește la o mie de lucruri deodată mintea fulguiește în uitare în aceeași clipită, iar cel aflat în a doua copilărie nu-și poate reaminti vorbele spuse de-ndată. În felul acesta vorbește Merleau-Ponty de „corporeitatea proustiană ca paznic al trecutului“[xvi]. Acest trecut arhitectonic este un trecut constitutiv, experiență corporală pre-ontologică. Borges, orbind, își reamintește nașterea sa.
În Teatrul neoplatonic al memoriei lui Giulio Camillo, unde rolul actorului este inversat cu cel al spectatorului și scena lumii privește înăuntru, ochiul median dintre cele trei Gorgone (Euryale, Stheno și Medusa) „aspiră“ cunoașterea. Ochiul de la intersecția chiasmului nu doar permite vederea, ci este aparatul actualizat, în act, al inteligibilului care vede prin construcția sa mentală în ceea ce este ascuns. Acoperișul căzut al lui Simonides din Ceos (care a recunoscut trupurile comesenilor unui banchet al cărui tavan s-a surpat la câteva secunde după ce a părăsit el încăperea, prin rememorarea ordinii pe care o avuseseră aceștia înainte de tragedie) acest acoperiș (essentia de deasupra? sau essentia căzută înăuntru?[xvii]) este o materie semn al spațiului de trecere între hýle și morphē[xviii], o formă vizibilă a semnăturii, o lectură a ochiului reflectat asupra sieși. Acest spațiu perceptibil devine o mișcare de deschidere în interior, o implozie asemănătoare ca structură cu prăbușirea gravitațională a unei stele. Moartea evitată la limită de poetul grec Simonides, moartea participanților la banchet, care declanșează episodul său mnemonic, și moartea astrului care se extrage în sine sunt ascunderi marcă ale fisurii. Termenul latin de fissura derivă din findere, a crăpa, a rupe, a scinda, dar care dă naștere și unei identități a două părți ce au fost unite anterior mișcării violente, o diviziune pre-ontologică, de aparținere a obiectului supus unei subiectivizări și a subiectului supus unei obiectivizări. Scindare care este permanent prezentă în memorie așa cum ochiul interior al spectatorului lui Camillo vede ex-pusă întreaga desfășurare și toate raporturile lumii în infinitatea sa (infinitul are limită, pentru Borges? are prag?[xix]). În acest fel își permite Camillo să spună că arta teatrului său mnemonic include referința adecvată la orice scriere, orice discurs și orice materie. (notă: teza relatată aici a apărut în urma întâlnirii dintre editorul textului și cunoscutul și enigmaticul dramaturg Grama, întâlnire avută loc în vara foarte călduroasă a anului 2025, însă veridicitatea faptelor este pusă la îndoială de lipsa unei mărturii directe; de aceea ne bazăm doar pe însemnări disparate care încă nu au ajuns în fața publicului larg; pentru exactitate, este necesară introducerea următoarei referințe: Frances A. Yates, „Selected Works Volume III. The Art of Memory“, Routledge, 1999, p. 149.)
Iar nouă ne permite să introducem intelectualismul și realismul ca două fațete reprobabile, derivate din atitudinea naturală (pe care o acceptăm simplu în viața de zi cu zi) și totuși greșită și paradoxală atunci când încercăm să o teoretizăm. Dualismul exclude rolul corporalității ca vehicul în lume. Nu există o unitate obiectuală dependentă de conștiință și activitatea sa sintetică și nici o știință empirică a lucrurilor externe supuse simplei cauzalități, ne spune Maurice Merleau-Ponty în Fenomenologia percepției. Nici receptare atomistă a unor date senzoriale (și memorie proiectivă și asociere), nici activitate mentală a judecății și atenției (ca experiență ce sintetizează). Corpul este atât în-sine (obiect în lume), cât și pentru-sine (interioritate) – deși filosofia negației a lui Sartre este totalizatoare supunând nimicul în ființă. Datul lumii are prevalență față de esențele ideale, pentru că esența nu este condiție de posibilitate a realului, ci structură latentă invizibilă. „Nu mai există esențe deasupra noastră, obiecte pozitive care se oferă unui ochi spiritual, ci există o esență dedesubtul nostru, nervură comună a semnificantului și semnificatului, aderență și reversibilitate a unuia față de celălalt, după cum lucrurile vizibile sunt pliurile secrete ale trupului nostru, iar corpul nostru, totuși, unul dintre lucrurile vizibile.“[xx] Lumea ca întreg se constituie în mod continuu și spontan, prin indeterminări, ambiguități și contextualizări ce nu se pot explica liniar (așa cum pentru Borges identitatea dintre Pierre Menard și Autorul lui Don Quijote este o „aiureală“, însă face parte din istoria care stă la originea realității; orice lectură devine o experiență trăită și, deci, poate fi atribuită unui nou autor). Adevărul devine pentru Merleau-Ponty o „eroare bună“.
În Gravura lui Flammarion din „L’Atmosphere: Météorologie Populaire“ (1888) pelerinul cu toiag ițește capul prin pătura Pământului către firmamentul Cerului, minunându-se, cu jumătate de corp între tărâmuri, de spectaculosul nevăzut, noaptea stelelor ascunse de lumina zilei (aici este necesară o clarificare: gravura în lemn este asemănătoare cu „Cosmographia“ lui Sebastian Münster, publicată inițial în 1544, însă considerată o creație târzie a sec. XIX – deși Nicolaus Cusanus nu ar fi de acord, în mod inevitabil[xxi]). Acest pelerin poartă cu sine atitudinea naturală și paradoxul lui Pierre Menard: invizibilul este parte din țesătura vizibilului prin identitatea mediatorului. Corpul pelerinului este corpul care locuiește în lume, prezent și în material, și în imaterial, iar Pierre Menard este „văzătorul [lectorul; n. ed.] care fiind prins în ceea ce vede, se vede tot pe el însuși [autorul; n. ed.] (…) un narcisism fundamental al oricărei viziuni“[xxii].
Motiv pentru care moartea lui Borges poate fi considerată o fisură a sa față de lume. Pe piatra de mormânt a lui Jorge Luis Borges din cimitirul Plainpalais din Geneva sunt inscripționate trei epitafuri. And ne forhtedon nā, din poemul anglo-saxon Bătălia de la Maldon (în care căpetenia anglo-saxonă își îndeamnă oamenii să răzbată frica), deasupra căreia sunt gravate șapte siluete regăsite și pe lespedea așa numită a prioratului Lindisfarne aflat pe Insula Sfântă din Northumberland. Cel de al doilea este din Völsunga Saga islandeză: Hann tekr sverthit Gram ok leggr i methal theira bert. „El apucă sabia Gram și o așază între ei“, citat care deschide și povestirea Ulrica din volumul Cartea de nisip. („Relatarea mea va fi conformă realității sau, în orice caz, amintirii mele personale despre realitate, asta însemnând același lucru“, spune prima frază a povestirii lui Borges[xxiii], iar Odette de Crécy s-ar fi așezat și ea, prin cântul ei de vioară – Die Walküre? –, alături de Charles Swann, permițându-i acestuia să aleagă din uitare o amintire, câte o amintire, o tăcere, câte o tăcere care să se transforme în cele din urmă în câte o iubire, iubirea constituită în viață trăită, deci în realitate factuală – „însemnând același lucru“ – pentru trupul ieșit din timp și intrat în durată, așa cum valkyra Brynhild s-a îndrăgostit sortită pieirii de Sigurd cel netemător, fermecat în a o uita – fisură a memoriei, nu?, care nu numai scindează, dar și dă naștere unei dubluri, așa cum în Banchetul lui Platon Zeus rupe în două și dă naștere acelei tânguiri eterne.) Sub textul în norsă veche apare pe lespede o corabie vikingă – ce la fel de bine ar putea fi și a lui Charon –, iar sub corabie cel de-al treilea epitaf, De Ulrica a Javier Otárola, protagoniștii singurei povestiri de dragoste a lui Borges, în care sabia a dispărut pentru a lăsa loc eternului imposibil. „Timpul se furișa precum nisipul. Veche de veacuri, în umbră, s-a strecurat iubirea.“[xxiv]
Ultimii ani ai lui Borges, anii cei orbi, au fost anii în care și-a căutat originea în cântecele scandinave (a avut o linie genealogică îndepărtată, bunica din partea tatălui, Frances “Fanny” Haslam, fiind din Northumbria; acasă, de mic, a vorbit atât spaniolă, cât și engleză) și în kennings, figura de stil care folosește perifrazele, tipică poeziei scaldice. Kennings despre care Borges spunea că sunt un adevărat alfabet gongorin, o avangardă a eruditului și a intrusului aflat pe teritorii virgine, stadiul terminal al convertirii metaforelor, înscrise în sângele celor care își amintesc.[xxv] Antiguas literaturas germánicas, Noticia de las kennigar, Seis poemas escandinavos. Doar câteva titluri din lucrările nordice ale lui Borges, cel care a mărturisit că orbirea a fost cea care l-a îndreptat spre vechile limbi. S-a reîntors el, atunci, prin saga-urile scandinave, la un hic incipit (Da- incipit?) ca privire (speculum răsturnat) a trupului său? În Beowulf, moartea este adormirea sabiei, un kenning care așază sabia Gram pe patul de moarte al numelui și o înconjoară cu trupurile îndrăgostiților, cu carnea lor nenumită (Javier Otálora și Ulrica nu își pot pronunța numele decât la sfârșit). „Corpul se ridică în fața lumii și lumea se ridică în fața lui, iar între corp și lume e un raport de îmbrățișare.“[xxvi] Chiasm al dualității despărțite și împletite. „Trecutul și prezentul sunt Ineinander, fiecare înconjurat-înconjurător – și tocmai aceasta este carnea.“[xxvii] Întrepătrunderea prin coborârea într-un adânc[xxviii], genealogia carnalității lui Borges, o Herkunft nietzscheană, legătura de sânge, natura ca maternitate, pre-nașterea ca situare în lume. Coborârea genealogică a lui Nietzsche ca apariție simultană (Entstehung) ce se petrece într-un spațiu interstițial devine pentru Merleau-Ponty o înțelegere de la sine pre-existentă[xxix]. Coborârea ca verticalitate trăită altcândva[xxx] de un Borges coborât în adâncul genealogiei sale poate fi foarte bine marcă a unei „Ființe masive“.[xxxi] Astfel chiasmul orb al cărnii capătă caracteristicile labirintului infinit, al oglinzii proiectate asupra sieși și, în final, ale morții, „o prezență la sine care este absență de la sine.“[xxxii] Borges: ființă care-și conține de asemenea negarea. Și, interpretând ca lectori ai prozei lumii, fiecare dintre noi suntem Borges, fiecare dintre noi participăm la crearea prezentului, întrucât „(…) sensibilul nu oferă nimic de spus dacă nu suntem filosofi sau scriitori“.[xxxiii]
Ne permitem să răspundem, acum, întrebării noastre inițiale. Oare când a orbit Borges, a orbit și țesătura lumii? „Ts’ui Pên ar fi spus odată: Mă retrag pentru a scrie o carte. Și altă dată: Mă retrag pentru a construi un labirint. Toți și-au închipuit două lucruri; nimeni nu s-a gândit că labirintul și cartea erau un singur obiect.“[xxxiv]
Ființa este mister. Misterul este ființă.
[i] Merleau-Ponty, Vizibilul și invizibilul, 262.
[ii] Prin chiasmul spațiu-timp. Vz. infra.
[iii] Borges, „Blindness“, 108. Inițial conferință susținută la Teatro Coliseo din Buenos Aires în 1977. Publicată în volumul Siete noches. Aici citat din ediția Seven Nights, A New Direction Book, 1984.
[iv] Merleau-Ponty, Op. cit., 287.
[v] Merleau-Ponty, L’Œil et l’Esprit, 16.
[vi] Naratorul Borges găsește Aleph-ul, „punctul în care se află, fără a se confunda, toate locurile planetei, văzute din toate unghiurile“, în pivniță, în adânc, unde se „vede“. „Am coborât în taină: am alunecat pe scară. Am căzut. Deschizând ochii am văzut Aleph-ul.“ Borges, „Aleph“, 117.
[vii] Este foarte posibil ca această carte amintită de editor (din perioada sa de autor) să existe, deși arhivele verificate au descoperit doar un scurt fragment, apocrif, de altfel, din colecția personală a lui Rastko Nemanjić (Sava): „Și am tras de capacul sicriului. Pereții de scândură rindeluită prinseseră un iz de mucegai, de la umezeala pământului. Acoperită de mantaua în culoare burgundă, contururile cărții ocupau întregul spațiu al morbidei încăperi. Cartea crescuse cu fiecare nouă folosire, hrănindu-se din umbrele tuturor vieților peste care acționase. Acum era mare, cam cât un stat de om. M-am aplecat și am luat-o în brațe, am scos-o din mormânt și am așezat-o alături de cruce. După care am pregătit focul, adunând surcele de prin marginile gardului. A ars mult, preț de jumătate de oră. Am privit amândoi flăcările, tăcuți. Apoi eu am plecat, fără să mă uit înapoi.“ În acest context este interesant de observat cum unul dintre kennings-urile faimoase de care se va discuta puțin mai târziu în textul de față este înlocuirea „morții“ cu „rămas-bun-în-plecarea-flăcării“. (n. red., C.N.)
[viii] „Infinitul trebuie să fie ceea ce ne depășește“. Merleau-Ponty, Vizibilul și invizibilul, 215.
[ix] Borges, „Borges și eu“, 162.
[x] Ibid.
[xi] Borges, „Blindness“, Loc. cit.
[xii] Borges, „Biblioteca Babel“, 305.
[xiii] Sine Nomine, Liber XXIV philosophorum, II.
[xiv] Merleau-Ponty, L’Œil et l’Esprit, 8.
[xv] Merleau-Ponty, Vizibilul și invizibilul, 291.
[xvi] Ibid., 291.
[xvii] „Chiasm eu-lumea, eu-celălalt – chiasm corpul meu-lucruri, realizat prin dedublarea corpului meu într-un afară și un înăuntru – și dedublarea lucrurilor (care au și ele un afară și un înăuntru).“ Ibid., 312.
[xviii] „Ceea ce nu poate fi văzut cu ochiul corpului cere în mod necesar o structură lemnoasă [hýle. n. ed.] care să producă o altă vedere manifestă.“ Camp, Anatomy Live, 133.
[xix] Labirintul pierdut și oglinda care se autoreflectă sunt două infinituri care sunt în același timp și praguri.
[xx] Merleau-Ponty, Op. cit., 151.
[xxi] De aceea este necesară reproducerea de mână care însoțește în anexă, pentru re-prezentare – o reproducere minimală, cu scuzele de rigoare față de calitatea desenului (sic!). Cititorul este, însă, încurajat să analizeze de unul singur și cu propriii ochi transferul de materialitate în imaterialitate prezent în acea linie a demarcației celestului de mundan, pentru a putea regăsi în sine (ca o meditație, recomand eu) ironia lui Borges. (n. aut./ed.)
[xxii] Merleau-Ponty, Op. cit., 176.
[xxiii] Borges, „Ulrica“, 264.
[xxiv] Ibid., 249.
[xxv] Apud Brljak, „Borges and the North“.
[xxvi] Merleau-Ponty, Op. Cit., 319.
[xxvii] Ibid., 316.
[xxviii] „(…) un eveniment de ordinul ființei brute sau sălbatice care, ontologic, este prim. Acest eveniment constă în aceea că un anumit vizibil dispus adecvat (un corp) se adâncește de un sens invizibil.“ Ibid., 247.
[xxix] Merleau-Ponty nu folosește niciodată termenul de „genealogie“, însă dacă îl extragem sensului propriu de întemeiere etică și celui ulterior asociat regimurilor de putere, avem posibilitatea de a conceptualiza o genealogie „nudă“, cu sens ontologic, de element constitutiv, pe de o parte, deci fundal și structură în același timp, și ca act, trăire de tip vertical, pe adâncime temporală și spațială totodată, pe de altă parte. „Timpul răzbate din adâncime“ (Mazis, „Merleau-Ponty: The Depth of Memory as the Depth of the World“, 229).
[xxx] „(…) trecutul care aderă la prezent și nu conștiința trecutului care aderă la conștiința prezentului: trecutul «vertical» conține în el însuși exigența de a fi fost perceput“. Merleau-Ponty, Op. Cit., 291.
[xxxi] Loc. Cit.
[xxxii] Merleau-Ponty, Vizibilul și invizibilul, 297.
[xxxiii] Ibid., 300.
[xxxiv] Borges, „Grădina potecilor ce se bifurcă“, 316.
Bibliografie:
Borges, Jorge Luis. “Blindness.” 1977, în Seven Nights, A New Direction Book, 1984, 107-121.
Borges, Jorge Luis, Opere. 3 vol., Univers, 1999.
Brljak, Vladimir, „Borges and the North“, în Defining Neomedievalism(s) II, Karl Fugelso (ed.), 99-128.
Camillo, Giulio, L’idea del theatro, Fiorenza, 1550.
Camp, Pannill, Anatomy Live, Amsterdam University Press, 2008.
Maurice Merleau-Ponty, Vizibilul și invizibilul, Tact, 2017.
Maurice Merleau-Ponty, L’Œil et l’Esprit, Gallimard, 1964.
Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepției, Aion, 1999.
Mazis, G.A. (1988). „Merleau-Ponty: The Depth of Memory as the Depth of the World.“ In: Silverman, H.J., Mickunas, A., Kisiel, T., Lingis, A. (eds) The Horizons of Continental Philosophy. Martinus Nijhoff Philosophy Library, vol 30. Springer, Dordrecht. 227-250.
Sine Nomine, Liber XXIV philosophorum.
