Seshat descoperă universul (fragment) 

Era totul bine. Nu știu dacă e cazul să vă descriu ce înseamnă că era totul bine, dar o să vă dau un hint (știu și engleză, un picuț, fiindcă ai mei se uită seara la electronica mare din sufragerie și acolo se vorbește în limba asta; nu știu mult din limba programelor artistice, de fapt, dar știu câteva cuvinte care m-ar putea privi cândva, de exemplu dog sau let’s go, care e un fel de hai, una dintre combinațiile de litere preferate de mine și în română, fiindcă se presupune mereu când zic ai mei hai că o să se schimbe cumva în bine starea de fapt a prezentului, și aici închid paranteza). Și hint-ul este că, atunci când e totu’ bine, simptomul principal e că stai cu toate picioarele în sus și capul într-o parte, te pregătești de somn sau deja ai adormit, și dacă e și un perete prin preajmă e și mai bine, că îți rezemi picioarele din spate de el și lași acolo urme de lăbuțe și uneori se mai crizează tati că e murdar peretele – nu știu de ce, că e mai frumos așa. Am văzut că și oamenii își fac semne pe corp și le numesc tatuaje. Deci o pată e întotdeauna ceva frumos. Mai ales dacă se naște din fericire. 

Așa, și, cum spuneam, era totul bine, foarte bine era. Se făcuse în sfârșit mai frumos pe afară, apăruseră muștele; astea îmi plac tare, cam la fel pe cât îmi plăceau când eram mică-mică bețișoarele alea din care e făcut copacul și care se dărâmă pe jos când bate vântul. Paranteză: a râs mama de mine și mi-a făcut filmare că aș fi fost chipurile caraghioasă când luasem eu un bețișor din ăsta din parc, o jumătate de copăcel era, un teiuț, și încercam să merg cu el în bot pe stradă, dar nu încăpeam cu el pe trotuar, că niște oameni își parcaseră mașinile pe margine. Și în partea cealaltă a trotuarului puseseră case, în fine… Dar eu nu mă lăsam și mă împingeam cu bețișorul, tot înainte. Se mai opriseră și alți oameni și mă filmaseră cu telefonul. Observasem că nimeni nu are telefon cu elefant roz ca mama mea, al nostru e cel mai frumos – știu că eu nu prea folosesc telefonul mobil și tehnic el e doar al lu’ mama, dar la noi se vorbește mult că „tot ce-i al meu e și al tău’’, așa că prin urmare și în concluzie telefonu’ care face poze e și al meu, chiar dacă nu latru în el, ci mai mult pe lângă. Mai ales când sună curierii latru pe lângă telefon, sunt nervoasă fiindcă ne deranjează să ne aducă lucruri. Și când vine pizza latru, dar după aia o miros și mă bucur (în fine, nu prea îmi dau ai mei pizza, poate doar un pic din topping, dar eu mă bucur din altruism, că se îndoapă ei). Mai latru foarte aproape de telefon când sună bunicu’, fiindcă exact atunci eu n-ar trebui să mă aud, ca să nu creadă că mă lăfăi pe pat (ce glumă, cum să nu fiu în pat, unde aș putea să stau la mine în dormitor?). Cel mai mult latru la domnu’ care vine printr-o aplicație și fură pachetele de cărți – cărțile sunt ale lui tati, el le are dintotdeauna împrăștiate prin toate camerele casei noastre, știu asta fiindcă eu le ronțăiam de mică (mă rog, mama zice să mă bucur când vine domnu’ Vlad din aplicația Sameday ca să ia pachetele cu comenzile făcute de cititori, ea e de părere că în felul ăsta cărțile se transformă în bani și banii în conservă și boabe câine, dar eu nu sunt așa convinsă, eu cred că la Animax aș primi orice doresc, pe ochi frumoși, mai ales de la doamna vânzătoare blondă). 

Și alte lucruri posedate de mama sunt ale mele chiar dacă nu le folosesc, cum ar fi periuța de dinți sau hainele ei pe care le mai iau în bot și le plimb prin casă când mi-e dor de ea, sau papucii ăia frumoși despre care nu știi niciodată dacă i-a cumpărat să-i pună la ea în picioare sau să mi-i dea mie ca jucării, pentru că papucii lu’ mama seamănă ba cu șoarecii mei, ba cu veverița, ba cu pisica, închid paranteza. Și, în anul ăla în care a început Marea Migrație despre care o să vorbesc în eseul ăsta (asta o știu de la tati, el e cu filosofii, cărțile, intelectualii și eseurile; adică și mama e, dar mama nu e doar cu un lucru anume, mama e cu de toate, mai ales plimbări, pupat și uneori băițăcâh), în anul ăla mie îmi plăceau tare muștele. Îmi plăcea că apăreau de te miri unde direct la noi în casă și zburau cu zgomot și îmi mai plăcea că erau imposibil de prins și treaba asta te ținea ocupată cinci, șase ore, după care ți se făcea foame de la atâtea sărituri.  

Ei, și cum îmi vedeam eu de treabă cu muștele și totul era frumos, mergeam în fiecare zi în părcuț, cunoscusem și vreo douăzeci de băieți drăguți (cățel drăguț e unu’ care e vivace așa cât de cât și se bate cu alți căței prin mușcat de bot, dar cu mine e foarte adorator, să zic așa, și docil, e un fel de fan, iar eu sunt diva lui, asta am auzit ceva de la mama, mă rog, important e să stea să sar pe capul lui cu picioarele mele din față și să-i mai arăt și dinții, iar el să fie încântat și să meargă cu spatele când ne despărțim, semn că ar mai vrea să petrecem timp de calitate împreună), pe urmă îmi mai plăcea de câteva vecine dintr-ale noastre, erau drăguțe și îmi vorbeau pe tonul ăla de parcă aș fi un pic înapoiată mintal sau un pic pui, dar tocmai asta era liniștitor. Deși nu eram pui. Și nici înapoiată mintal. Sper. Adică sunt convinsă. Dacă aș fi fost suspectă de înapoiere mintală, nu mi-aș fi găsit și păstrat părinți așa reușiți. Ei ar fi zis: pfff, asta nu-i fetiță bună, n-avem ce să facem cu ea, și m-ar fi dat la bunica. Bunica e mama lu’ mama mea și e ok, dar nu e cazul să stai la ea mai mult de cincisprezece minute, că după intervalul ăsta se strică. Și vizita, și bunica. Să n-o mai întind degeaba… bref, aveam viața de vis, cât de cât. Se mai terminase și pandemia cu gândăceii care le intrau oamenilor în nas, în gât și în plămâni, partea aia nu mi-a plăcut, că s-a socializat mai puțin în ea, câinește și omenește, și plimbările mele au fost mai scurte. Cum s-a văzut și mai sus, știu foarte puțin și limba franceză, deși n-am idee unde și cum m-am contaminat de ea; sper că nu de la vecina maro și creață, pe care efectiv n-o pot suferi. Latră cu botu’ scos pe sub gard când trec eu. Nu pricep care e treaba cu chestia asta, de ce să latri un alt cățel, uneori vocea ei e așa stridentă că o acoperă și pe a mea, iar eu mă exprim destul de tare. Whatever... nici nu vreau să mai vorbesc despre Franțuzoaica, că mă prost dispun. Mai bine să revenim la Marea Migrație.     

Cum fugeam eu așa după muște și mă recuperam după plimbările zilnice în parc, am observat un fenomen ciudat. Mai întâi, însă, să spun un pic despre plecările la Șantier. Verile, mama și tati își împachetează haine, cana cu apă, prosop, periuțe de dinți, peria de păr, pastă colorată pentru unghii, care miroase ciudat, și le pun claie peste grămadă într-un fel de sacoșă mare și o încarcă în Aventură, apoi mă urcă și pe mine pe bancheta din spate a Aventurii și plecăm pentru câteva zile la Șantier. Șantierul este un loc drăguțel cu oameni simpatici care îi cunosc pe ai mei, oameni care mângâie și vorbesc frumos cu mine, ca și cum aș fi pui sau un pic deranjată mintal, dar e ok, și mai are Șantierul muuuuult nisip, că de aia îi spun Șantier, și toate bune și frumoase până aici. Problema este că dincolo de nisip, Șantierul conține o apă nebună, care nu stă în banca ei, ci vine peste tine să te ude, și a dracu’ mai este și sărată. Oribilă. Eu fug zece pași în spate, ea vine după mine. Nici nu vreau s-o văd, e la fel de rea ca Franțuzoaica. Nisipul îmi place, aș săpa în el până m-ar durea picioarele din față. Îi spun așa pentru că, imediat ce ne-am mutat la casa unde locuim acum, la Perfectă, pe strada noastră au venit niște oameni cam fraieri care au săpat galerii adânci și extinse, cică schimbau țevile de apă, și mama cu tati au spus că afară e șantier. Deci Șantierul este tot ce conține nisip. Spun că oamenii ăia erau cam fraieri fiindcă mâncau de prânz pe o hârtie întinsă pe jos, parizer sau salam sau brânză (bine, și roșii, castraveți, dar bălăriile nu prea mă interesează și nu merită menționate aici, în eseu, unde scriu numai despre lucruri semnificative), și nu le trecea prin cap că, așa cum puneau ei mâncarea acolo, pe bordură, ea era la nivelul la care se preumblă și capul unui cățel fericit care vine cu mama lui de la plimbarea de dimineață în parc și, fiind la acel nivel periculos, mâncarea, mai ales dacă e bună și de calitate, ar putea să intre din greșeală în botul câinelui și să dispară în stomacul respectivului. Mă rog, eu i-aș fi avertizat, dacă m-ar fi întrebat. Parizerul a fost bun. Mai ales că mama e mai fixistă așa cu hrana, îmi interzice mezeluri. În fine…  

Ideea e că părinții mei îndeasă mare parte din viața lor într-o sacoșă mare și mergem la Șantier. Ei bine, și în vara aia în care totul era bine, s-au pus din nou pe strâns lucruri din casă și îndesat în sacoșă, doar că, ce să vezi? Nu au mai pregătit una sau două sacoșe, ca de obicei, ci vreo opt! Și un pic m-a luat cu mâncărime pe sub blană, cum mai fac când îmi crește cortizolul de la stres. Asta am auzit-o de la mama, ea citește din astea plictisitoare despre sănătate, și sper să nu greșesc, că se supără pe mine, dar sigur și cățeii au prin corp cortizol, că mama mereu spune că un cățel e la fel ca un om, deci are sens. Probabil ca un gândăcel așa, care îți dă mâncărime și insomnie. Fiindcă, da, m-a luat o insomnie ca la balamuc, mă trezeam din jumate în jumate de oră, adulmecam să văd dacă s-au mai pus între timp obiecte în sacoșă, și când ațipeam eram agitată, mă tot întrebam dacă a doua zi o să fie aia în care ne urcăm în Aventură și pornim spre Șantier, că sigur la Șantier mergeam… dar, din moment ce pregăteau atâtea sacoșe și sacoșele, probabil aveam să ne îndreptăm spre un Șantier mai mare, direct proporțional cu pregătirile. Asta însemna neapărat să fiu vigilentă – un Șantier mai mare însemna și o apă sărată mai întinsă și poate chiar și mai nebună. Niciodată nu pricepusem cum de era posibil să le placă alor mei să intre în apă de bunăvoie – ăsta fusese un șoc al meu dintotdeauna, când îi văzusem făcând baie în cadă, udându-se pe corp, ba chiar dând și cu săpun pe ei… și, culmea, nu era nimeni lângă care să îi oblige să facă ororile alea. Eu, de pildă, eram obligată la băițăcâh; dacă ar fi fost după mine, aș fi stat nespălată pentru totdeauna, nu avea niciun rost băițacâh, era oribilă, mai ales că după ea îți dispărea mirosul, cineva ți-l fura. Nu descoperisem încă unde se ducea când dispărea, dar aveam să fiu mai vigilentă și să investighez. 

Partea asta cu investigatul situațiilor de viață complicate și provocatoare îmi plăcea tare mult, și în plus era și utilă, aflai cauzele unor fenomene și cum să te ferești în viitor de ele. Parcă, după câte o investigație din asta serioasă, aveam și mai multă încredere în mine, mi se părea că semăn mai mult cu mama și tati și că sunt o fetiță bună, de calitate. Iată ce vreau să spun prin a investiga: cu puțin timp în urmă, mergeam cu ai mei la plimbarea frumoasă de duminică, în parcul meu preferat, Herăstrău, pe aleea pe care familia noastră o numim La Sălbatici, și acolo m-am lăsat în jos să fac pipi și, ce să vezi, harșt, m-a ciupit ceva de burtă. M-am răsucit în toate direcțiile să miros… clar nu era o insectă. Era o plantă! Dar care dintre ele să fi fost și de ce să mă fi ciupit… Am plecat ușor nedumerită, apoi s-a mai repetat! Mă oprisem să pasc niște iarbă proaspătă și, ce să vezi, iarăși ciupitură, de data asta la nas. Ei, fir-ai tu să fii, acuma te descopăr eu, mi-am zis, și am pornit episodul următor din investigație. Nu vă plictisesc cu detalii, au urmat mai multe ciupituri, mai multe investigații, și cam pe la a opta, a noua, m-am prins: nenorocita care mă mușca era o plantă cu flori mici și albe, căreia mama îi spunea floarea miresei, și observasem eu că mereu creștea în apropierea alteia căreia mama îi zicea urzică. Și, de fiecare dată când mă rezemam eu de floarea asta a miresei, nesimțita mă mușca, fără să-i fac nimic. Mă și gândeam, de ce nu ia și ea exemplu de la aia de lângă, urzica, fiindcă aia nu pișca niciodată – culmea, uneori mă atingeam de aia, de urzică, și mă mușca floarea miresei și acolo! 

După ce am ajuns la concluzia corectă cu investigația mea, am luat și măsuri. Cum vedeam floarea miresei, cum mă strâmbam la ea, îi arătam dinții, mă aplecam și o smulgeam din pământ sau cel puțin o acopeream, dacă nu se lăsa smulsă. Măcar nu mai avea să piște și alți căței… Deși poate aș fi vrut s-o piște pe Franțuzoaica. 

Enfin, revenind la sacoșele noastre pregătite pentru Șantier: m-au chinuit câteva nopți. M-am perpelit de pe o parte pe alta, am schimbat toate cele patru pătuțuri ale mele, dormeam un sfert de oră într-unul, mai făceam rondul prin casă, prin Perfecta, mă mai culcam un sfert de oră în altul, ba chiar am nimerit și în pătuțul urât, unu’ scump și nou care îmi dăduse din prima un vibe prost și unde jurasem că n-o să mă pun niciodată, să-l dea la pisici ai mei, n-au decât. Îmi făceam drum pe la sacoșe, încercam să văd în viitor prin mustăți, dar nu se întrezărea scopul și durata expediției… așa că, neliniștită, mă întorceam în dormitor. 

În cele din urmă, după mult chin, ne-am urcat în Aventură și am pornit! Dar nu înainte de a-mi da ai mei niște palpitații de mi-a sărit inima până la vecina din curtea de alături, aia lățoasă care arată ca un urs – vecina cățel, nu curtea, curtea e asfaltată.  

Și conține găini. Și un cocoș cântăcios. De curte zic…  

Ei, scoseseră mama și tati toate sacoșele care aveau să călătorească alături de noi, le așezaseră lângă măsuța din curtea noastră, pe urmă, șoc, tati a deschis poarta, a băgat vreo trei sacoșele în portbagajul Aventurii, s-a urcat la volan și s-a dat cu un metru mai în față… Eu, să leșin nu alta, am crezut că pleacă fără noi! Că mă lasă aici cu mama și se duce singur la Șantier, să intre în apa nebună și să nu aibă cine să-l apere de pe margine, să latre la apă și să-i spună să lase pe tati al ei în pace… Coșmar. Dar se pare că am lătrat bine, că s-a răzgândit și s-a dat jos din Aventură, a venit la noi, m-a luat de sforicică și m-a urcat pe bancheta din spate, unde mă așteaptă sforicica numărul doi, aia care nu părăsește Aventura niciodată – e o sforicică fixă, ea trăiește numai acolo, în mașină, nu vine cu noi în parc. Nu prea îmi place de ea, că mă trage înapoi când mă așez pe cotiera de lângă tati, lângă volan. Dar asta e viața, trebuie să te supui sforicelelor. 

A vorbit și doamna aia care e captivă în mașină, a zis ceva în engleză, că la dreapta, că la stânga, keep straight, ea știe ce probleme are de ține morțiș să ni le comunice și nouă, după care tati s-a gândit că parcă nu-mi sărise inima destul, mi-a dat iar palpitații. A oprit într-un loc unde erau oprite și alte Aventuri și a coborât, a intrat într-un magazin. M-am pus eu pe urlat, panicată grav, când, ce să vezi? Un om a deschis o mini-ușă din fundul Aventurii și a băgat pe acolo un tub cu un lichid. Mama stătea calmă, se uita în oglindă, eu să înnebunesc, nu alta! Mama, ăsta umblă la Aventura noastră, tu nu vezi?! Mama, nimic. Când a terminat ăla – noroc cu mine, că am lătrat să-mi scuip plămânii, altfel cine știe ce făcea la mașină… –, hop altul, vine el prin fața Aventurii și începe să dea cu o mătură cu cârpă pe ea, să ne ude geamul. Am lătrat iar de am zis că leșin. Mama terminase cu oglinda, acuma bea Cola (mama în general bea multă Cola, deși bunica spune mereu că îi interzice, dar mama nu prea ține cont de ce spune bunica). Tot calmă, parcă nici nu vedea omul ăla care ne murdărea cu apă Aventura… În fine, s-a întors tati, a fost nedrept, m-a certat, cică de ce latru. Păi habar n-ai tu, tati, i-am zis, unu’ a băgat lichid pe o parte în mașină, altul a udat-o pe geamuri…  

Am pornit. 

Parcă mi-am mai venit în fire. Mi-era și un pic somnic, moțăiam așa, dar mă țineam tare, dreaptă, pe cotieră. Noi mereu conducem împreună, eu și tati, el se bazează pe mine că o să fiu vigilentă. Conducem ca băieții. 

A, am uitat să vă spun. Eu teoretic chipurile aș fi fată, dar mă identific ca băiat. Am prins eu un fir, cică acum poți face asta: te identifici drept animalul care te simți, nu drept ăla care te-ai născut, că în fond și la urma urmei părinții mei câini nu m-au consultat: Seshat, tu o să vii pe lume în trei săptămâni, ești de acord să fii viitoare femelă? N-aș fi fost. Dar oricum nici nu s-au obosit să mă consulte… Și am înțeles eu din programele artistice de la televizor că poți fi cățel, dar tu să te simți de fapt pisică (Doamne ferește!), și așa mai departe. Așa că eu, în cele mai multe situații de viață, sunt băiat. Și eu cu tati avem activitățile noastre de băieți, la care mama nu participă: de pildă, seara inspectăm cartierul, să fie totul în regulă pentru noapte; avem traseul nostru, pe care merg numai cu tati, cu mama merg pe altul. E o rutină a părinților mei, dimineața și seara mă iau cu ei, ca un fel de gardian, să miros și eu și să dau verdict, dacă e totul bine sau nu. Dacă tot ieșim la inspecție, profit și fac și pipi.  

Tre’ să recunosc, pe drumul ăsta cu Aventura am mai și ațipit, fiindcă, așa cum v-am spus, eram după niște nopți grele. Dar mă trezea doamna captivă: take the second exit… Ce, ce-ați spus, îmi venea mereu s-o întreb, vorbiți mai rar, să înțeleg și eu, să știu care e problema. În unele călătorii, vorbește așa mult, neîntrebată, de zici că e la terapie și are mult bagaj de descărcat, cum ar spune mama, că ea citește din astea. Săraca doamna, nu i-o fi nici ei ușor să își petreacă întreaga viață în mașină, să nu poată alerga prin parc, să nu meargă la țarc, să nu primească recompensă… 

Ei, și la o serpentină din asta, după ce vorbise doamna captivă, am văzut ceva ce m-a lăsat mască. Lângă noi, pe banda vecină, doi domni călătoreau în Aventura lor și, ce să vezi? Aventura lor, biata de ea, nu avea acoperiș! M-am speriat ceva teribil. Mi-am imaginat că trebuie să le fi fost acoperișul mașinii luat de un vânt mai puternic, așa cum văzusem că s-a întâmplat la niște case de pe strada noastră, când fusese codul de furtună. Zburaseră în ziua aia acoperișurile caselor ceva de speriat! Mă scosese mama pe afară și tot mă trăgea pe sub copaci, stai, Seshat, că zboară tabla de pe case, mă speriasem și eu, nici nu-mi mai trebuise inspecție în cartier. M-am panicat și acum, am vrut să-i atrag atenția lui tati, să nu ne zboare și nouă acoperișul Aventurii, cum pățiseră domnii care treceau pe lângă noi. Cum aș mai fi ațipit eu pe bancheta din spate fără acoperiș deasupra capului, m-ar fi plouat, m-ar fi leșinat soarele… Nu m-aș fi simțit deloc bine. Dar, curios, domnii ăia din mașina fără acoperiș erau veseli, purtau ochelari și soare și zâmbeau. Fiecare cu plăcerile lui, ce pot eu să comentez?… Se bucurau și ei de viață, cine știe, poate implementau o filosofie nouă – ai, n-ai acoperiș, călătoria merge mai departe!  

Eu preferam cu acoperiș, asta era sigur. Oricum, mai trăgând o ocheadă la domnii fără acoperiș, mi-am dat seama că erau mai ciudăței ei așa; călătoreau în Aventura lor, fără câine. Unde să mergi fără câine, m-am gândit, ce să cauți la Șantier fără câine, ce să cauți oriunde fără câine? După aia mi-am zis că mă pripeam. Și mama cu tati fuseseră cândva fără câine. Pentru că fusese o perioadă în care eu încă nu mă născusem și nu îi alesesem. 

Așa că, probabil, domnii ăia călătoreau fără acoperiș și fără câine pentru că încă nu erau compleți, erau așa, într-o stare intermediară, cum ar veni. Se duceau să fie aleși și ei de un cățel, abia acum!  

Le-am urat o viață plăcută alături de viitorul lor cățel (sau cățea). 

După multe, multe, multe, multe alte aventuri și după zile lungi, lungi, am ajuns și noi în sfârșit la destinație. Destinațiile noastre, când mergem la câte un Șantier, sunt de obicei niște case. Case ale altora, care nu miros așa cum miroase Perfecta noastră, dar pe care le ocupăm noi o vreme, cât stăm la Șantier. Cumva are sens, pentru că n-am putea să plecăm la drum cu Perfecta noastră, e prea mare ca să încapă în Aventură. Dacă pui Perfecta în Aventură, nu-ți mai rămâne loc pentru nimic, nici măcar pentru bagaje, nici pentru sticla de Cola a lui mama. 

Deși ar fi drăguț… Să meargă Perfecta în Marea Migrație, iar eu să stau ca de obicei în Perfectă, nici să nu știu că suntem pe drum. Să alerg prin sufragerie cu Porcu’ în bot, sau cu Hipo, sau cu Renuțu’, să mă duc să beau apă la castronul meu cu lăbuțe pe el, să mă așez pe canapea la un program artistic, să sap în pătuț. Și, în timpul ăsta, noi să călătorim spre Șantier, dacă așa le place alor mei, că nu te pui cu gusturile părinților… 

Ei bine, și nici n-am apucat noi să intrăm în casă ca lumea (tati mi-a dat iar groază, după ce a lăsat jos bagajele s-a urcat în Aventură să o dea iar câțiva metri mai încolo, sub un măslin, și iar mi-a sărit inima cât șapte stații de autobuz, am crezut că pleacă singur!), că ne-am și dus să explorăm curtea din spate. Avea în mijloc o baltă mare, și ai mei s-au dezbrăcat repede și au sărit în balta aia cu miros de chimicale. Am început să alerg în jurul bălții și să-i strig, să-i cert: vedeți să nu vă înecați! Parcă ați fi copii mici, mereu trebuie să stau cu ochii pe voi! Țopăiau și erau fericiți, dar eu n-aveam liniște. Nu era destul apa aia nebună a Șantierului, acuma mai făcuseră case pe lângă Șantier cu bălți pătrate în mijloc, în care se aruncă părinții și se bălăcesc. 

Pfai, dacă s-ar interzice apa pe lume, ce bine ar fi… Adică să rămână doar aia de la cișmea pe care o bei în parc și aia de la chiuvetă pe care ți-o toarnă în castron. Atât. În rest să se interzică. 

Ei, și cum mă agitam eu așa în jurul bălții de am aflat că i se spunea piscină, simt că mă atinge ceva pe fund. Dau să mă întorc, și ce văd? 

Pfaiii, nici nu știu cum să îl descriu. 

Un gândac cu coadă lungă, lungă! 

Era verzui maroniu, părea gândac sută la sută, adică din ăia urâți și negri care apar la sfârșitul verii la noi pe stradă – și umblă în găști mari, sunt și câte douăzeci într-un loc, și trebuie să fac eu sărituri mari ca să nu mă ating de ei. Fiindcă, între noi fie spus, îmi e un picuț frică de ei. Nu știu care e dorința lor pe lume, nu le cunosc intențiile, că nu prea vorbesc, nu fac cine știe ce gesturi, și atunci eu sunt complet în ceață. 

Gândacul ăsta avea un înveliș mai ciudățel, așa, ca dinozaurii dintr-un documentar pe care l-am văzut cu tati. Și o coadă care nu se mai termina… Ce i-o fi trebuit coadă, dacă era gândac! 

A luat-o la fugă când a văzut că mă uit la el, și, ce să vezi? De sub fotoliile din curte au mai ieșit încă vreo opt gândaci cu coadă lungă, la fel ca ăsta. S-au băgat prin podeaua de lemn a curții, prin crăpături. M-am dus să investighez unde dispăruseră – cum de încăpuseră acolo, oare era o altă curte sub curtea noastră?, dar țineam un ochi geană și pe părinți, să nu cumva să dea necuratul și să se înece în balta aia pătrată și adâncă de îi spuneau ei piscină. 

(…)

Fiți pe fază la aventurile lui Seshat. În curând, sub formă de carte!