După o săptămână fără un weekend (săptămâna noastră de călătorit are în general cinci zile, pentru a evita orice se întâmplă sâmbăta și duminica, mai ales de când călătorim peste tot cu cățelușa Seshat care, la fel ca părinții ei, tolerează destul de rar aglomerația fără sens și gălăgia de dragul distragerii de la propriile gânduri) în frumoasa, nostalgica, dar cumva prea haotica Vama Veche, reveniți acasă, Alex a avut ideea romantică să mai plecăm imediat după weekend încă o zi la mare, de la răsărit până la asfințit, de data asta doar noi doi, în timp ce Seshat se recupera sub birou (noul loc al ei preferat pe caniculă) după toată aventura trecută, care o entuziasmase, dar o și epuizase. Fiindcă zilele pe plaja din Vamă cu Seshat arătaseră cam așa: hai să-i punem cortul să stea și ea ca lumea, pfff, l-a luat vântul, încercăm umbrela, Seshat, e ora 12, treci la umbră, faci insolație, ah, rahat, a luat vântul și umbrela, să fugim după ea, Seshat, termină, lasă canișul în pace, nu, nu v-am văzut copilul, ah, ba da, e la noi pe cearșaf, tocmai m-a lovit o minge în cap, dar n-am nimic, sunt bine, șezi, culcat, cred că poți s-o mângâi, da, uite că te place, opt ani a făcut, nu, nu i-am tăiat coada, așa o are ea din naștere, șezi, Seshat, nu lătra la domnul amabil, Seshat, nu e voie să îl muști pe omul care adună sticle reciclabile, vezi că aruncă ăla a doișpea oară cu frisbee-ul spre ea, nu, nu e de rasă, e metis, e fată, da, știm, toată lumea e convinsă că-i băiat din cauza comportamentului vulcanic, Seshat, lasă pitbull-ul în pace, nu mai plânge că nu-ți face nimic pisica aia care e la jumate de kilometru de tine, na, a început ploaia, hai la o terasă, de când n-am mai ascultat Iron Maiden, mda, dar din stânga se aude mai tare Romeo Fantastic, vezi că vin șapte maidanezi după noi, vor să o miroasă pe Seshat, dar sunt prietenoși, Seshat, nu mai lătra chelnerii, oare a mușcat-o cățeaua aia nervoasă de picior?, mi s-a părut că nu, hai înapoi la plajă, e soare, Seshat, nu linge uleiul de cocos, hai să îți pun de băut din sticla ta, șezi, nu mai urla că vine imediat tac-tu din apă, nu se îneacă, lasă, ce-ai băgat în gură?, scuipă, du-te tu și aleagă cu ea până spre bulgari că pare că s-a plictisit, stă așa prea gânditoare… și multe altele.
Așa că Seshat cea neliniștită a rămas să-și proceseze amintirile din Vama Veche, până tura viitoare, care n-o să se lase mult așteptată – că, până la urmă, ne cam place și nouă haosul și socializarea, iar eu și Alex ne-am trezit de pe la 6 dimineața (mă rog, nici nu ne-am mai culcat, practic…) și am pornit spre singura plajă de pe litoralul românesc pe care nu țineam minte s-o fi vizitat până acum: Tuzla.
Am avut un vibe bun și pe drum, așa, un fel de liniște plus libertate, și răcoarea aia de ora 7 dimineața pe care de obicei o ratăm… iar Tuzla a părut la prima impresie un sat prietenos, cu o atmosferă ce m-a dus un pic cu gândul la locurile mai puțin turistice din Grecia, pe care am adorat să le descoperim anii trecuți. Drum un pic mai hurducăit pentru mașină, dar o priveliște superbă cu floarea soarelui de o parte… Plaja, mai lungă decât îmi imaginasem că ar fi din fotografiile pe care le-am tot văzut, apa turcoaz (chiar citisem o controversă pe net, rapid degenerată în ceartă – e real turcoazul de Tuzla sau e filtru? concluzia mea: e real), cu relativ puține alge, caldă, valuri mici. Multe zone libere pentru cearșaf, dar, mai presus decât orice, linișteeeee. O liniște minunată. E drept, era o zi de marți, pentru weekend nu bag mâna în foc… Două chioșcuri pentru suc, apă și bere, umbreluțe sub care puteai sta direct pe nisip.
Veniți strict pentru mare, pentru a ne bucura în tihnă de bălăceală și soare, nu ne-am propus deloc să plecăm de pe plajă pentru a căuta mâncare, am zis că stăm acolo până nu mai putem de foame și pe urmă ne pornim spre casă. Au zburat orele, am și lucrat un pic (aka am făcut ședință foto tricourilor cu Păpușile, Sânge satanic și Unicorns By Day), Alex a și dormit pe plajă, și, cumva, ne-am dat seama ce minunat e să îți lipsească gălăgia, urletele, scandalul, zbieratul în mobil și după copii, în general toate minunile societății moderne. Când am avut revelația asta, m-am uitat un pic în jur: plaja nu era deloc goală, aveam cearșaf în stânga, cearșaf în dreapta, oameni pe lângă noi în apă și totuși… Se vorbea blând, plăcut, fiecare în treaba lui, nimănui nu-i bubuia vreun Fantastic sau vreun Uragan din telefon, unii aveau în brațe o carte. Nu pot decât să presupun că oamenii care vin în timpul săptămânii pe plaja din Tuzla caută și ei liniște, bucuria de a te afla în natură, de a-ți auzi gândurile.
Aproape ca și cum n-ar fi români, am glumit la un moment dat cu Alex, și foarte departe de adevăr nu eram, fiindcă într-adevăr lângă noi era o gașcă mare de spanioli. Aici fac paranteză: în urmă cu vreo zece, cinșpe ani, când îmi auzeam prietenii spunând că și-au făcut vacanțele prin alte țări și că acolo au dat peste români care i-au făcut să le fie rușine că vin și ei din aceeași țară, mă rog, deși îmi cunoșteam bine prietenii, aveam așa un pic sentimentul că poate or exagera ei un pic. Că poate generalizează. După care am ieșit și eu mai mult, am avut experiențe care au fost EXACT AȘA cum spuneau prietenii mei cu un deceniu în urmă. Peste mări și țări, auzi urlete, auzi scandal, vezi violență, îți crește pulsul, te întrebi ce naiba e în neregulă cu oamenii în general, după care orizontul răsună de un țipăt din toți plămânii: bineeeee, băăăăă, mai ia o bere, băăăăă! Trăiască Militariu’, băăăăă!
Și te gândești că, uite, acum vei fi tu ăla care te vei întoarce acasă și vei povesti fazele astea reale, și poate cineva va gândi despre tine: cumva exagerează, generalizează, românii sunt oameni în banca lor, cu frică de Dumnezeu.
La Tuzla, cu liniștea și turcoazul ei, chiar mi-a fost drag să mă uit la oameni, să încerc să ghicesc în ei povești.
Chiar înainte să plecăm, am descoperit în capătul plajei și o rulotă unde se gătea, așa că m-am bucurat și de niște cartofi prăjiți. Ca în Vama Veche și în 2 Mai-ul din urmă cu un sfert de secol, am mâncat pe un colț de masă, lângă localnici și alți turiști, trecând sarea și piperul de unii la ceilalți și discutând despre fotbal (și pariuri, care par că au cucerit România ceva de speriat – îmi și spuneam că e destul de trist că oamenii nu se mai uită de plăcere la campionatul ăsta, toți sunt plini de nervi și adrenalină din cauză că au pariat).
Ne-am întors foarte încărcați, pe drum am discutat despre proiectele noastre literare din viitorul apropiat – și asta se întâmplă rar, ultimii ani au fost apăsători, vedem mai greu sens în ceea ce facem, iar motivația rareori este pe plus.
Da, ne-a certat Seshat că ne-am permis să mergem fără ea.
Ne-a iertat repede, totuși, s-a consolat cu o plimbare în Parcul Circului.
