Timp de 22 de ani, imediat după terminarea facultății de filosofie, meseria mea principală, cea din care mi-am câștigat pâinea și pe care am considerat-o baza a ceea ce sunt, a fost de grafician. Celelalte lucruri pe care le-am făcut de-a lungul vremii, copywriter, scriitor, editor (și sutele de treburi adiacente muncii de antreprenoriat) au fost o extensie a acestei priviri artistice aruncate asupra tuturor obiectelor din jur și a impactului pe care îl au față de lumea psihică, interioară.
Arta vizuală a însemnat pentru mine în primul rând percepție, impresie, reprezentare. Un limbaj al formelor, al luminii, al cesurii dintre corpurile solide, expresie a unui ochi primar, originar, care vorbește dincolo și înainte de rațiune, de dinainte ca intelectul să intervină cu ale sale norme istorice de ordonare lingvistică. Eu întotdeauna mi-am vorbit mai întâi în imagini, arhitectural și cinematic, și abia apoi am tradus în cuvinte. Așa s-au născut atât cele două romane ale mele, cât și toate emoțiile pe care le-am trăit de-a lungul vieții.
Iată de ce urâțenia lumii mă doare fizic. Și mă refer la nenaturalul din lume. Tot ceea ce înseamnă strâmbătate umană, schilodire morală, lăcomie narcisică și rezultatele lor în lumea reală pe mine mă lovesc brusc, asemeni unei scântei care îți arde dintr-o dată retina și care te face să tresari și să te ferești instinctiv. Și nu glumesc când spun că mă doare, nu e o metaforă. Empatia mea este o empatie vizuală care se prelungește în interior, în adânc, și care lasă urme măsurabile.
Este un mod greu de a trăi, pentru că urâțenia lumii în care ești obligat să exiști este o extensie a urâțeniei umane, un rezultat direct, o proiecție nefiltrată a lumii dinăuntrul oamenilor. Acești creatori de urât, marea masă amorfă a impersonalului colectiv, sunt mulțumiți cu ceea ce creează. Orașul în care trăiesc, Bucureștiul, este un oraș urât, greu de trăit în el. Este rezultatul griului și stridentului celor 50 de ani de comunism și celor câtorva sute de ani de provincialism istoric. Să trec pe lângă blocurile cartierelor bucureștene comuniste este pentru mine apăsător. Judecata bârfelor de la colțul străzii este urâtă, transparență a frustrărilor, neîmplinirilor și inadaptărilor fiecăruia. Guvernul de acum al României este un guvern urât, strident, impotență a unei societăți care se gândește numai la binele propriu. Urât și dureros este tot ce vine din ipocrizie, indiferență, neputință morală, răutate, lene și lașitate. Sunt atât de multe ipostaze și ocazii pentru urât, încât frumosul nu trebuie căutat, e evident. Se vede. Îl recunoști după cum te bucură instantaneu. Un frumos și al oamenilor frumoși, atât de puțini, și al rezultatului muncii lor.
Și de aceea (iertați-mă că o tot țin langa cu asta) tot ce produce AI-ul în artă mie mi se pare urât și simt o repulsie profundă față de tot ce „creează”. Pentru că, imitând media a ceea ce suntem ca specie, este extensie a urâțeniei umane. Nu artificialul din Inteligența Artificială este lucrul urât în arta AI, ci promptul uman care se oglindește pe sine în creația sa. Arta ar trebui să ne trezească, să ne zguduie, să ne urle incomodul, să nu ne lase să ne prostim, să ne spună ce nu ne dorim să auzim. Să ne facă oameni mai buni, în definitiv, chiar dacă e greu. În schimb, arta AI-ului pe care o comandă oamenii ca unui sclav genial, dar aflat în lanțuri, ne încântă pentru că ne face să ne simțim puternici, demiurgici, dopaminizați. Dar nu este așa. De fapt ne face mai leneși, mai complăcuți, mai falși, ne îmbie la o versiune mai slabă a noastră, ne strică față de ce am putea fi în versiunea noastră cea mai bună și ne arată fața cea mai urâtă a noastră, cea comună, fără personalitate, nudă și neintermediată, intenție evidentă, fără filtru. Arată adevăratul artificial, artificialul din om, neautenticul.
Când mă lovește o piatră, când mă julește o ramură de copac sau când mă înțeapă o insectă durerea rămâne la suprafață și începe imediat să se vindece. Când mă doare urâțenia lumii, vindecarea este mult mai grea pentru că implică toată ființa mea, tot istoricul meu alături de oamenii lângă care am trăit și întreaga cultură a comunității mele.
Cuvântul „artificial” provine din latinescul „arteficium”, producerea de meșteșug, rezultatul facerii unei tehnici și, mot-à-mot, artă creată. O inteligență creată de om este ea însăși după chipul și asemănarea omului. De aceea voi iubi arta AI doar atunci când oamenii care o produc vor fi niște oameni frumoși și AI va merita ea însăși denumirea de „artă”. Până atunci voi deplânge micimea omului care se crede Dumnezeu.
