Recent, Cristina, Seshat și cu mine ne-am întors dintr-o vacanță în Kerkyra, cunoscută de noi drept Corfu, orașul crestelor, insula grecească cea mai venețiană dintre cele ionice și de aiurea, de altfel, și un loc în care, pardon my French, nu prea îți vine să spui că ești român (în urma nenumăratelor pățanii ale localnicilor cu elementele autohtone autentic românești; și o zic în cunoștință de cauză, pentru că patroanele de pizzerii preferă să scuipe ușor printre dinți „ai dracului, sigur sunteți români“ atunci când vreun de-al nostru se simte zmeu și amenință cu o stea pe Google dacă nu i se face repede rost de o masă într-o seară complet ocupată, cu coadă imensă de așteptare la ușă și turiști străini liniștiți mirându-se de legănatul burdihanului pe post de argument; m-am simțit obligat să intervin și să îmi cer scuze în numele conaționalului, iar o doamnă americancă mi-a întărit spusele, nu, nu toți românii sunt așa, de fapt a cunoscut români minunați, oameni calzi și blânzi, o plăcere să stai cu ei de vorbă, uite, cum e și domnul, de altfel, și a arătat spre mine, iar eu m-am rușinat un pic, mai eram și îmbrăcat în alb și s-a văzut contrastul de culoare, e adevărat că mă și bronzasem, dar m-am și enervat o idee, că patroana a părut încurcată și contrazisă prin puterea faptelor – unde faptul era însăși prezența mea blajină de soț și tată de cățel trimis de familie să ia la pachet – știți voi, Seshat și chelnerii… iar cazarea avea o curticică mi-nu-na-tă!, așa că de ce să risc furia prințesei patrupede când pot să iau la pachet – iar patroana și-a ferit ochii și în sufletul ei de plasatoare de oameni la mese contra dividende s-a ițit un trecut rănit, o falie nezisă între empatie și fermitate, între comunism și capitalism – și aici, îmi cer iertare, nu am cum să nu mai fac încă o digresiune, corfioții sunt comuniști pe față, când am fost noi era un festival al tinerilor și bătrânilor comuniști pe bune, din cei cu secera și ciocanul, KKE, cu muzică, mici la grătar și ideologii marxist-leniniste pe flyere full-color, aplaudați sau măcar tolerați de larga majoritate a populației, și asta m-a pus pe gânduri și m-a făcut să înțeleg la prima mână importanța trăirii istoriei pe propria piele și cum unei persoane îi poți da argumente raționale, nu, nu e bine sub comunism, e o utopie, sau distopie, depinde de baricadă, și crezul pus în practică rămâne ce e, un crez imposibil, naiv, bine intenționat, dar inuman, incapabil de operat sub reperele umanității, pentru că noi, oamenii, avem acea individualitate care nu poate fi dizolvată complet în Celălalt, acel levinasianism față de care avem o îndatorire pre-ontologică, de dinainte de a ne naște, însă atât de greu de respectat, încât ospitalitatea, ca să poată fi ospitalitate așa cum zice la dicționar, e musai să conțină și o doză sănătoasă de egoism, prin care să nu te dizolvi în Celălalt și, mai ales, să poți face actele la sfârșit de lună către ANAF-ul grecesc, așa că patroana de care zic ar fi trebuit ea să se rușineze, nu eu, pentru prejudecata și stereotipia și vaga xenofobie născută din datele concrete ale simțurilor, respectiv viața ei, cu judecăți trunchiate din lipsa unei perspective exhaustive, ca la orice om, mai puțin comunistul ideal, inexistent, dar cu carnet roșu în mână, și aici închei paranteza din paranteză spunând despre tinerii și bătrânii comuniști ai insulei Corfu: degeaba credeți că varianta voastră de comunism e mai bună decât vechile rateuri staliniste și maoiste și cubaneze, problema e în miezul credinței în bunătatea naturii umane, iar Foucault ne-a învățat, printre altele, că nu există natură umană, ci doar rezultat al luptelor genealogice în orizont istoric, deci, nu, nu implementarea comunismului s-a făcut greșit, ci scufundarea în emoție pentru validarea unei traume în detrimentul rațiunii, ce voiam să zic încă de la început, burdihanul compatriotului era o emoție care necesita o rezolvare irațională, grobiană, șantajul pe față la un restaurant din orașul Corfu pe numele său Margherita, ca pizza, da, deci, iată, eroare, sofismul de-a dreptul prin care comunismul este înrădăcinat profund în natura umană a românului, care nu există, e o fantezie, ne zice Foucault, dar nu și în cea a grecului comunist, care știe că nu există o natură umană, dar încearcă să o construiască prin dictatura proletariatului, care mai și mușcă, între noi fie spus, pentru că din sediul KKE din Corfu, destul de decadent și burghez și cu scorojiri pe tencuială care nu necesită niciun filtru ca să primești cel puțin 10 like-uri, a ieșit o cățea liberă și fioroasă care a sărit la Seshat, și mie nu mi s-a părut ok asta, revoluționar sau nu, nimeni nu sare la Seshat fără ripostă din partea întregii familii, eu am luat-o pe sus, Cristina a spus vorbe grele, demne de o scriitoare cu multe romane la activ, iar Seshat a reiterat aceleași înjurături, dar pe câinească, acum că era în siguranță la un metru înălțime de caldarâm, la mine în brațe, tatăl ei protector și, iată, helicopter parent la propriu, că îi cam bălăngăneau picioarele ca palele unui elicopter; în fine, m-am lungit, dar am vrut să îmi explic aparentul anti-naționalism și anti-comunism; nu, nu e, e doar realism, în cazul burdihanului, și progresism sincer, în cazul cominterniștilor; și gata).
Gata pentru că, așa cum v-am obișnuit pe Unicorni, nu despre abilitățile turistice înnăscute ale unei părți a populației europene, mai de periferie, este vorba, ci despre Platon și plajele mirifice kerkyriene. Acel Platon filosof al Greciei antice de care știm din manuale și din auzite, care are urechi de filosof de auzit, și acele plaje din pozele de pe Insta, TikTok, Facebook și vederile bunicilor care aveau pașaport și drept de ieșire nomenclaturistă înainte de ’89, să nu mai spună cineva că nu există clase sociale privilegiate și în comunism. Așadar, ce face Platon la soare atunci când ajunge pe o plajă de vis? Vă zic eu, cu vorbele unui vânzător de hand-made tot din Corfu Town: bustul 7 pe 23 cm din ipsos patinat îl reprezintă mai fidel pe Platon cel mort în 340 înainte de Hristos decât bustul pe aceleași dimensiuni și din același material și indicând referențial același personaj istoric, însă șlefuit mai bine, mai arătos, mai ca nou, dres, mai pe românește, sau țiplă, pe burdihănește. Iată cum am fost aplaudat, în forul interior al comerciantului și, mai mult ca sigur, pe grecește, acel dimotiki sănătos care a dat naștere grecului modern, pentru alegerea mea. Statueta lui Platon, mi-a zis vânzătorul grec, trebuie să fie văzută sub eikon-ul trecerii timpului, însăși iconografia păgânului filosof necesită o întruchipare ciobită, dematerializată și dez-originalizată (câți dintre noi știm că acele temple greco-romane nu erau în realitate albe marmorat, cum le vedem acum, ci viu colorate, pline de viață și de ocru și de azurit și de malahit, stridente, chiar, impertinente, și la fel și statuile antice copiate post-factum de renașcentiști, inițial având globuri oculare percutante, pline, intense, reminiscențe ale vechilor zei egipteni, Anubis, ochiul lui Horus, preluat de homerici în luntrea lui Charon și al său ban mortuar?) Da, recunosc, am ales produsul la 15 euro care avea mimată pe ea patina unor ani falși, decolorați, niciodată trecuți, și totuși mult mai „platonicieni“ decât un Platon de Hollywood care ar fi zâmbit cu un dinte de aur în colțul gurii, reparat, cum s-ar zice, nici pe departe kintsugi, ci doar un banal portret de bărbos pe la 60 de ani care se uită la turist un pic încruntat, reamintindu-și parcă, mă, eu te știu de undeva, n-ai mai fost pe la mine pe la prăvălie și de dimineață, tot nu te-ai hotărât dacă să mă cumperi sau nu? Nu-s scump, 15 euro, și vin și în variante ale Ideii de mine, două reprezentări la alegere, vechi sau nou, dăltuit sau șlefuit, copii ale eternului Platon, gata de luat la întrebări despre nemurirea sufletului, cum crede lumea că face filosoful când stă să cugete. Ah, mă iei trecut, încărunțit, cu istorie, deci! Sinharitiria! Săru’mâna! Ești de-al nostru, de-al celor care nu uităm de unde ne tragem, cei care putem să spunem fără aroganță că știm să căutăm sub straturi arheologice, sub sedimentele antropologice, sub poleielile de circumstanță. Grec adevărat. Vrei ambalat în bule cu aer sau doar la punguță? Cash, te rog, nu card.
Acum Platon Cel Patinat stă pe birou, lângă un templier din Praga, un coif peloponesian și Herghy, dragonul încruntat al editurii care m-a vegheat în multe nopți albe în care librăriile primeau greșit, de la oboseala mea, avizele de livrare a mărfii.
Mai înainte, reprezentarea lui Platon a ajuns și pe plaja Gardenos, lângă barul cocoțat Secret Paradise, plin de albine, pensionari nemți foarte tăcuți și familia de români hotărâtă, mama, tata și copiii, care au urcat povârnișul abrupt în 5 minute și au decis în 5 secunde că e urât și să plecăm, că nu e ca-n poze. Era ca-n poze, chiar mai frumos, și plaja de sub era imensă și pustie, doar jumătatea de cort a lui Seshat (pe care acum îl detestă pentru că i-a fost prea cald înăuntru) lovind galbenul pal al nisipului cu galbenul vacanță al Decathlon-ului, asemenea unui obol colorat împins de taluz, dar și amuletă pentru Seshat, Cristina și povestitorul aici de față, un wedjat care să ne amintească trei lucruri: primul, că timpul nu vindecă moartea, ci ridică noi sensuri pe cele vechi, ruine neșlefuite care creează continuu realitatea de acum; al doilea, că orice plajă pustie este o reprezentare mai fidelă a Ideii de plajă, în care liniștea, valurile și cerul albastru sunt eterne (iar Kerkyra excelează în plaje autentice); al treilea, Seshat nu va fi niciodată o comunistă adevărată, pentru că s-a pișat pe el de KKE. De sus și de emoție, în brațele mele, helicopter parent.
Dau legătura Cristinei, pentru episodul doi din seria Corfu. Mi-a zis că detaliază ea cum e cu plajele. Eu doar v-am zis de Platon.
