Cum 17 octombrie reprezintă pentru mine ziua mea de naștere și data are o rezonanță aparte, îmi e imposibil să nu spun și eu câte ceva despre revoltele sociale din Franța, care vor rămâne în istorie sub numele de „evenimentele din 17 octombrie”. (Aici glumesc, desigur; am nevoie doar de un motiv ca să introduc un subiect care nu este deloc de glumă.)
În primul rând, din start trebuie să spun că sunt apropiat filosofic de egalitarismul liberal, așa cum l-a gândit Rawls, deși detest profund forma de social democrație românească actuală, care e doar o haină pentru vechea cleptocrație neaoșă și de fapt un conservatorism nu prea bine mascat, deci invers decât își zice. Asta ca idee, ca să nu fiu acuzat de anti-progresism, cu care empatizez într-o foarte mare măsură.
Apoi, tot de la început, trebuie făcută distincția între cei care manifestează în stradă pentru o ideologie sau chiar și numai pentru simple idei, cerințe, dorințe punctuale care au de-a face cu nivelul lor de trai, inegalității percepute sau probleme concrete, și cei care sunt „huliganii” despre care vorbesc în general toți guvernanții aflați în poziție de putere și responsabili de ordinea socială. Macron a făcut, bineînțeles, și el distincția asta în intervenția televizată de aseară, pentru că e una de bun simț. Orice vandalizare, orice violență în sine naște natural o contrareacție, o victimă a violenței care va dori să reechilibreze statusul. Și, da, și simplele obiecte provoacă efecte, așa cum știm pe pielea noastră când suntem loviți de pietre sau de bastoane, deopotrivă. Dar aici e o discuție mai ontologică, pe care o evit momentan.
Două lucruri vreau să spun acum: pe de o parte, comunismul a fost, este și va fi, pleonastic, o utopie, iar pe de altă parte, rețelele sociale sunt în momentul de față sursa unor frustrări imposibil de controlat. Eu cred că ambele afirmații au un filon comun și explicația și consecințele uneia se aplică și celeilalte.
N-am nici spațiu, nici pregătirea socio-politică pentru a detalia aceste două afirmații și cum se leagă de și ce înseamnă în forma lor complexă protestele de acum ale tinerilor din Franța și, iată, deja și din Italia și alte țări europene. S-au spus multe pe Facebook, deja se scriu editoriale, se vor face conferințe, se vor lua burse doctorale pentru studiul cauzelor și soluțiilor, în unele locuri se vor schimba legi sau guvernări, cert e că nu reprezintă un simplu fapt trecător, ci sunt simptom a ceva fundamental înrădăcinat în structura socială contemporană: o alienare față de comunitate, o neapartenență și, da, puternic spus, o lipsă de sens. Poziția ta ca individ în cadrul colectivității extinse nu mai are sens, nu îți mai vorbește, iar singura variantă este de a te retrage în colectivul restrâns.
În ce privește utopia comunismului, susținătorii fac o greșeală principială: consideră că forma lor de comunism nu are cum să nu funcționeze, că greșelile celor de dinaintea lor, de la bolșevism la moaism sau castrism, sunt implementările istorice inadecvate, cumva pervertite de câțiva sau ceva extern ideilor pure marxiste, și nu hibe inerente conceptului. Las deoparte discuția academică a muncii ca activitate constitutivă umană sau alienarea în cadrul claselor sociale și cât din aceste categorii se mai aplică în lumea noastră hiper-tehnologizată. Spun doar că acest fel orb și naiv de a crede în continuare în valabilitatea asocierii dintre om și o comunitate impusă ideologic se naște din eroarea cea mai gravă pentru un comunist: egocentrismul. Imposibilitatea de a avea cu adevărat o altă perspectivă în afara celei proprii conduce la proiectarea față de ceilalți a unor nevoi care nu sunt universale, respinse și care generează conflict și violență. Revoluția este necesară, pentru că celălalt nu știe ce este mai bine pentru el. Va fi, deci, nevoie de impunere cu forța a unui bine mai înalt căruia, în cele din urmă, noul tip de asuprit fără nume îi va recunoaște valoarea cândva, în viitor. Aceasta este definiția justificării sociale. Și seamănă foarte bine, după părerea mea, cu utopia revelației apocalipsei biblice, în care sufletele vor fi cântărite și judecate la un timp t ce va sta să vină. Așa cum scriitorii sunt toți convinși că ceea ce scriu va fi mai important pentru public sau pentru istoria literaturii și va avea un impact mai mare decât scriitorul de dinaintea lui (știu pentru că sunt editor de 16 ani și eu însumi scriitor, credeți-mă că pentru un scriitor ego-ul este cel mai mare atu și cea mai mare corvoadă), la fel și comunistul actual crede că deține varianta optimă pentru a duce la îndeplinire dezideratul marxist. Este însă doar o supraestimare gravă a propriilor abilități, un alt tip de efect Dunning-Kruger.
În cazul rețelelor sociale, aici simțul comun ne arată o imagine clară a situației: în esență certifică o dependență de recompense facile și extrem de rapide. Funcționează pentru că oferă ieșirea din realitate, ca orice drog și dependență, deformând contextul și poziționarea utilizatorului în viața reală și promițând speranța unui mai bine, a unei plăceri anticipative. Corpul uman, prin neurotransmițătorii săi, nu operează cu simple chei fizice (activitate / reacție, închis / deschis), ci în spectru, pe praguri de toleranță coordonate de anticipare. Minții umane îi este promisă recompensa și această promisiune este cea care eliberează dopamina, oxitocina sau adrenalina, nu realizarea obiectului promisiunii. Lipsa corespondenței între promisiune și realitate naște insatisfacție, anxietate și frustrare, în cele din urmă un aprins sentiment de inadecvare care duce la impulsivitate, agresivitate și revoltă. Toate, mărci ale sevrajului. Noul utilizator de rețele sociale vede cum alții aparent au acces la acea utopie făgăduită tuturor (haina de firmă, vacanța exotică, aprecierea socială, corpul perfect, etc.) și consideră că această utopie este norma și accesul i se cuvine și lui, care nu este cu nimic mai prejos decât celălalt. Un scurtcircuit care creează un dezechilibru profund, imposibil de surmontat. Rezultatul? Căutarea soluțiilor în zona magică, nu în cea a realității. Doctrine, falși profeți, ipocrizii pe post de certitudine, așa se hrănesc un Tate și un Călin Georgescu, deopotrivă. Pentru păturile sociale defavorizate din Franța, acel prag scăzut al nemulțumirilor este de neînțeles pentru noi, cei care nu am fost expuși unui cerc cultural închis precum cele din banlieues.
Oricât de crud sună, filosofic vorbind problema stă de fapt în incapacitatea fundamentală, structurală a omului de a ieși din sine însuși. Fiecare dintre noi este prizonier al propriei lumi, pe care o consideră, în fiecare clipă a existenței sale, singurul adevăr de netăgăduit, singurul adevăr care să merite atributul de „adevărat”, într-un acces de „totalitarism” al sinelui nostru față de orice nu suntem noi, fie alți oameni sau simple obiecte inerte și idei. (În paranteză fie spus, de aici se naște și atracția extremismului, de ambele paliere politice.)
De aceea singura soluție pe care eu o văd este cea de a îmbrățișa creativitatea permanentă a propriei persoane, de a nu te mulțumi nicicând cu ceea ce ești pe moment și să cauți activ, programatic să te redefinești, reîntemeiezi continuu, să inițiezi nu numai un dialog constant cu tine însuți, ca solilocviu, ci și o intuiție artistică a ceea ce reprezinți, a pânzei propriului tablou pe care ești sortit să îl privești și dinăuntru, și dinafară în același timp.
Pentru cazul nostru din 17 octombrie, această soluție se traduce prin „educație”. Un cuvânt ușor de înțeles și folosit, aruncat în stânga și-n dreapta ca un panaceu miraculos, de toți dorit și niciodată realizat, însuși dezideratul de la care a pornit revolta inițială a grevei liceenilor. Și discuția este într-adevăr extrem de complicată, cu ramificații în foarte multe aspecte ale societății și cu versiuni de aplicare aproape contradictorii, în funcție de ce ideologie îți place. Asta nu știrbește, totuși, din valoarea sa. Educația înseamnă, în accepțiunea mea, idealul iluminist adus în secolul nostru, secolul lipsei unei naturi umane originare, a reperelor fixe și a adevărului gata de a fi descoperit. Și cu atât mai dificilă este de realizat cu cât nu ne-o poate nimeni băga pe gât, oricât „comunism” sau „tradiție” ni se servește în proximitatea cea mai intimă.
Autenticitatea și conectarea cu ceea ce ești ca educare este un proces eminamente individual, o responsabilitate primară pe care o avem mai întâi față de noi și abia după aceea față de ceilalți. Fără să avem instrumentul care să ne permită să facem bine nu putem să ieșim din noi și să valorizăm pe celălalt de lângă noi. Iar instrumentul, ființa noastră, implică acceptarea unei munci întotdeauna neterminate la ceea ce suntem, la constanta și obositoarea raportare la lumea din jurul nostru, înainte și înapoi, input și output, dar și prezența acelei firave mirări a noului și necunoscutului, aproape miracolului care stă mereu undeva imediat lângă fiecare clipă din viitor.
Mulți vor zice că nu oricine are condițiile efective pentru a se putea educa. Da, de aceea noi ca societate (să nu uităm niciodată că statul suntem noi) avem responsabilitatea colectivă de care am amintit la început, a egalitarismului liberal. Dar trebuie mers mult mai departe, dincolo de ceea ce ni se oferă colectiv, impersonal, de-a gata: trebuie să accepți ceea ce ești, cu individualitatea ta unic responsabilă, și să pui singur umărul la tine.
Haideți să avem mai multă răbdare cu dialogul și schimbul de idei, să ne trăim emoțiile într-un context pozitiv și să învățăm să mai amânăm un pic gratificările instantanee. Într-un cuvânt, să fim mai înțelepți, indiferent de vârstă și de gradul de rebeliune și de risc pe care suntem dispuși să îl acceptăm. Poate, astfel, propovăduind cuvântul filosofic al cunoașterii de sine, vom rămâne la următoarea revoluție fără nimeni care să mai fie huligan.
Ah, și în București a fost cutremur. Un cuvânt pe care ar trebui să îl folosim mai des.
