1.1. Problema întemeierii subiectului
Orice subiect, pentru a înfăptui orice acțiune proprie, are nevoie de o validare a faptelor sale anterioare și a intențiilor viitoare. Acest lucru se realizează fie printr-o convingere externă (prin acceptarea și însușirea unui sistem de valori formate în afara sa), fie printr-o convingere internă (de valorizare în funcție de fiecare situație concretă asupra căruia este agent). Însă cum poate un subiect să aibă convingerea faptului că acțiunile sale sunt relevante pentru propria existență (acțiunile sale sunt „pentru sine“ – utile și asumate – și nu „în sine“ – simplu impuse) dacă nu are un raport direct cu adevărul sau măcar cu un anumit tip de adevăr capabil să țină loc de acces nemijlocit și prin care să poată testa respectiva valoare, cu grad pozitiv sau negativ în cadrul unui registru inteligibil?
Pentru Michel Foucault, raportarea la adevăr este parte integrantă din procesul de subiectivare (subjectivation) înțeles ca act continuu de întemeiere efectivă a individului la nivelul unei estetici a existenței și care nu poate avea loc decât cu acceptarea în același timp a unei forțe externe acționând asupra sa, o supunere (assujettissement).1 Pentru a susține acest proces dinamic de „auto-întemeiere“ (convingerea că ceea ce sunt și ceea ce fac este în concordanță cu percepția mea asupra adevărului, deci primește o valoare internă, asumată) este necesară o distrugere și o reconstrucție permanentă. Această constituire de sine ca luptă cu sine este o negare a ceea ce ești, o imperfecțiune ce aparent poate fi corectată, un îndemn la acțiune și schimbare. Însă poate negarea, înfrânarea în sens larg, să fie pozitivă și să dea naștere libertății? Este supunerea, acceptarea unei obligativități o expresie a libertății, sincerității și autenticității? Este contradicția forțelor opuse generatoare de progres individual?
1.2. Câmpul de cercetare: adevărul eveniment
Askēsis ca tehnică transformativă este eficientă (are efect vizibil în sens de istorie efectivă [histoire effective], interogație genealogică ce vorbește despre starea prezentă și vizibilă a istoriei subiectului2 și al cărei rezultat este apariția unui sens) deoarece prin însăși acțiunea subiectului se naște un spațiu non-localizat în care se constituie chiar subiectul capabil de acțiune asupra sa. Un cerc autofag, o auto-constituire de sine care poate fi interpretată ca aporie (deci improbabilă, indescriptibilă și ineficientă), dar în care veridicția, parrhēsia, devine instrument de auto-reglare și de pseudo-întemeiere a unui sens util, ce poate fi manevrat în și constitui spațiul de manifestare al subiectului3. Un logos parrhēsiastic este un ergon askētic. Vorbirea adevărată nu mai este doar intenție (cuvânt nematerial, res cogitans), ci capătă valențe funcționale, de acțiune, de practică (cu efect în res extensa, sensul care indică un referent), askēsis sub forma unei tehnici ce poate produce adevăr și poate fi judecată în termenii adevărului, în termeni de acces la adevăr. Un adevăr pozitiv, imanent acțiunii și produs de acțiune, îndreptat către un rezultat, transformarea de sine. Miza devine o ontologie a sinelui ca ontologie a prezentului4.
1.3. Soluție posibilă: imperfecțiunea ca forță creativă
Subiectul înțeles în plan istoric este un Homo Imperfectus. Subiectul nu are acces la totalitatea propriului sine din moment ce acesta se constituie (construiește) permanent (în timp ca proiectare viitoare imediată) și lasă întotdeauna să apară în fața sa un spațiu necunoscut, caracterizat prin lipsa accesului nemediat, acel ceva (un altceva, străin) care încă nu a fost manifestat, dar care urmează instantaneu și necesar să se petreacă. Este un spațiu care îi aparține, venind din constitutivitatea sa și referindu-se strict la el, subiectul activ, agent, aparținându-i doar lui, dar pe care nu îl poate cunoaște pentru că încă nu s-a exprimat (actualizat). Pentru a avea o identitate ca obiect al subiectivării (subiectul își devine obiect și poate fi diferențiat de ceilalți – unde celălalt este și membru al comunității, însă și expresia regimului de adevăr în care trăiește) –, subiectul trebuie să închidă acest spațiu care încă nu există, dar e inevitabil (consecințele propriilor fapte și consecințele acestor fapte asupra ființei sale), să îl rotunjească pentru a-l „conceptualiza“ în sens de begreifen, de cuprindere, apropriere, acaparare.5 Un subiect nu poate să vorbească despre sine decât dacă include și ceea ce încă nu este, deci nu poate să conștientizeze o valoare de adevăr decât dacă include o tindere către ulterior ca tehnică de perfecționare. Aici se instituie locul de naștere și necesitatea grijii față de sine (souci de soi).
Propria imperfecțiune ontologică6 este forța motrice (instinctul ca valoare nietzscheană) care împinge omul către viitor, către acțiune și către căutarea a ceva ce poate să fie. Această mișcare spre viitor construiește însăși materialitatea prezentului care nu se suprapune pe ce a fost anterior declanșator, ci devine instantaneu anti-trecut, distrugere a falsei completitudini a sinelui și necesitate pentru următorul pas de re-construire, încercarea de a totaliza și deifica subiectul ca un subiect complet, obiectualizabil și de înțeles. În lipsa conștientizării imperfecțiunii și acționării pe baza acestei conștientizări, omul ar rămâne blocat într-o stare de contemplare7 care ar nega acțiunea și ar opri accesul la adevăr, din moment ce adevărul se construiește ca stare de fapt prezentă, continuu modificabilă, auto-generatoare (istoric, în temporalitate). Askēsis-ul ca mișcare efectivă (rezultatul acțiunii unui agent liber și conștient) și adevărul ca joc de adevăr (jeu de vérité eveniment, produs al acțiunii agenților multipli, însă în cele din urmă răspunzători doar pentru acțiunile individuale) sunt inseparabile și se autogenerează împreună, în tandem, într-un spațiu nediferențiat, topologie a adevărului și alethurgie, terapie a sinelui. Askēsis-ul este și spațiu ontologic, este în sine o critică a prezentului experimentat – o „nemulțumire“ a ceea ce ești –, și o îndreptare spre acțiune ca schimbare, transformare a sinelui incomplet.
În același timp, askēsis-ul poate fi supus și din perspectivă conceptuală unei critici de incompletitudine; askēsis-ul este el însuși imperfect ca tehnică de transformare a sinelui, este doar o tendință către un viitor de îndeplinit și este, deci, un concept slab (în orizontul unui pensiero debole8). Așa cum în fizica cuantică particulele elementare nu ocupă un spațiu definit (prin lipsa masei proprii), ci se individualizează, prin observația efectului lor, doar atunci când sunt în raportul de mișcare, de forță unele față de altele, la fel și askēsis-ul ca acțiune (opus inacțiunii, contemplării) nu ocupă un spațiu propriu, ci însăși exercitarea sa (mișcarea agentului) îi oferă constitutivitate prin compararea cu adevărul. Ceea ce este specific askēsis-ului este lipsa adevărului, care trebuie îndeplinit (prin manifestarea vieții filosofice – a prezentului) pentru a exista (pentru a permite existența și a adevărului, și a acțiunii askētice). Askēsis-ul „slab“ este o împotrivire la o mișcare neproprie, este un anti-curent (prin raportare la curentul comun al regimului de adevăr participant), o anti-întemeiere a eternului nemulțumit, o încercare permanentă și permanent neterminată, un negativ al împotrivirii față de comun și un curaj al auto-întemeierii himerice. Nu mă pot percepe pe mine însumi (și deci cunoaște pe mine însumi) decât în măsura în care încerc să anihilez straturile istorice impuse de societate asupra mea și care mă constituie în același timp. Folosesc materialul care mă constituie pentru a genera o nouă modalitate de exprimare a subiectivității proprii care la rândul ei devine material constitutiv ce trebuie depășit și regenerat. Deci încerc să dărâm ceea ce sunt și să mă afirm (imperfecțiunea din mine) ca ceea ce pot să fiu mai bun (motorul, forța pentru schimbare, reinventare).
Viața bună devine astfel viața în care subiectivarea este o acțiune liberă a agentului și acceptată ca neîncheiată9. Subiectul (în devenire, parțial, niciodată întreg) trebuie să exercite asupra sa propria dominare, o anormalizare a forțelor contrare care se impun din exterior și construirea propriului sine ca responsabilitate a vieții. Omul nu deține niciodată adevărul, însă îl produce constant ca existență (în continuarea Dasein-ului care este loc de deschidere). Însă mai mult decât în ontologia lui Heidegger, adevărul interior acceptat ca adevăr eficient nu este un adevăr descoperit ca eliberare a ființei, mulțumit în a sa scufundare în existență, ci un adevăr clădit de sine, întemeiat pe sinele permanent diferit, în mișcare și alunecos. Alethurgia înseamnă purificarea, distrugerea (mereu utopică) a imperfecțiunilor și erorilor care permit existența jocului de adevăr cu efect terapeutic.
Astfel, estetica existenței implică o recreare infinită ca rafinare a unui material util care trebuie depășit sub forma creativității. Arta de a trăi, ca tehnică de manifestare a askēsis-ului și a parrhēsiei, este imperfectă, incompletă și imposibilă. Askēsis-ul este imposibil de înfăptuit pentru că nu se poate materializa niciodată; la fel și adevărul. Devin utopii (desprinse din heterotopia ēthopoiēsis-ului, cu a sa permeabilitate limitată) ca spații situate altundeva, nu în interiorul corporalității, au valoare simbolică, nu corespondentă, și totuși această imposibilitate a lor este eficientă, lasă urme.10 Askēsis-ul (alături de adevăr, care l însoțește) este un „pas“ care imprimă. Nu poate fi îndeplinit, fiind doar un exercițiu către ceva, o materie primă utilă ce nu aparține subiectului și care nu este perceptibil decât prin efectele sale. Este o artă, deci și o iluzie, simulacru. Și în același timp o nebunie11 (unde câinele cinic se simte acasă, am spune). La fel, adevărul ca parrhēsia nu poate fi atins, constituit ca un întreg, fiind mereu în schimbare și incomplet, negat de următorul adevăr care se naște din procesul dinamic ce constituie însuși adevărul. Dar mișcarea de negare, nihilismul a ceea ce ești, constituie existența individuală, singura percepție care conduce la acțiune.
Doar o existență imperfectă, neterminată, „inexistentă“ (ca neexperimentabilă) este o existență „reală“, care poate avea soliditate, poate fi simțită ca ceva ce poate fi trăit. Iar din moment ce filosofia devine exercițiu al propriei vieți, doar filosofia (sub forma esteticii existenței) este o viață ce poate fi numită „reală“, ancorată în realitate și, prin acest filon, supusă erorilor. Rezultatul: nimeni nu poate definitiva, completa estetica propriei existențe. Ea se rescrie permanent, se redesenează tot timpul. Nimeni nu poate duce o viață „reală“. Nimeni nu poate să fie cu adevărat „autentic“12 și nimeni nu se poate sustrage acestei căutări a autenticității. Omul autentic nu are capacitatea decât „să se mintă“ cel mai puțin posibil proiectând liber cât mai mult din el (și nu din alții) în viitor, fiind mereu un pas în spatele unei vieți împlinite. Viața adevărată ne apare sub forma unei vieți slăbite, „false“, falsificată de trăirea ca așteptare permanentă a prezentului care lipsește, tekhnē tou biou. Preocuparea de sine depășește cunoașterea de sine, gnōthi seauton, și capătă valențele unui grad de creație, ēthopoiēsis niciodată finalizat.
Eroarea și imperfecțiunea imprimată biologic în ființa umană (deci o slăbire permeabilă a conceptului de om) trimit către un „afară“ din ființă, un „afară“ din sine, un subiect dispărut ce se (re)compune mereu în fața sa, folosind ca materie primă tot ceea ce nu este al său și totuși numai ceea ce are mai propriu: proiecție către un viitor infinit de realizat.
N’oubliez pas d’inventer votre vie.
1 Consider că perioada genealogică a lui Foucault este parte integrală din turnura sa etică târzie, și nu o depășire a conceptelor de putere / supunere / cunoaștere (cu accent pe aspectul pozitiv al puterii). De altfel, nici metoda arheologică nu este abandonată de către Foucault, fiind și ea, alături de genealogie, parte necesară din mecanismul de explicare a „istoriei adevărului“ și, în final, de schițare a condițiilor de posibilitate a manifestării libertății.
2 „Il y a longtemps qu’on sait que le rôle de la philosophie n’est pas de découvrir ce qui est caché, mais de rendre visible ce qui précisément est visible, c’est-à-dire de faire apparaître ce qui est si proche, ce qui est si immédiat, ce qui est si intimement lié à nous-mêmes, qu’à cause de cela nous ne le percevons pas.“ Michel Foucault, „La philosophie analytique de la politique“, în Dits et Écrits. Vol. 3. (Gallimard, 1994), 540-541.
3„ L’ontologie critique de nous-même (…) il faut la concevoir comme une attitude, un ethôs, une vie philosophique“ Michel Foucault, „Qu’est-ce que les Lumières ?“, în Dits et Écrits. Vol. 4. (Gallimard, 1994), 577.
4 McGushin vorbește chiar de un sistem de „actualizare“, în care noi posibilități iau ființă. Edward F. McGushin, Foucault’s Askēsis. An Introduction to the Philosophical Life (Northwestern University Press, 2007), 287.
5 Reflexiv și pre-reflexiv totodată; pre-reflexiv prin corporalitate ca prezență.
6 Viața, spune Foucault, reprezintă expresia imprimării fundamentale în propriul sine a erorii ca forță generatoare de mutații biologice, ereditare și, în cele din urmă, evolutive. Eroarea este intrinsecă vieții și stă la baza a ceea ce noi, subiecții, percepem ca fiind gândirea umană și dezvoltarea sa în orizont istoric, ce se manifestă asupra noastră și ne modelează prin jocuri de putere. Aceste jocuri sunt opoziții generatoare ale „adevărurilor“ și „falsităților“ cu care instituțiile și societățile operează ca dispositif, în egală măsură discursiv și non-discursiv. „Si l’histoire des sciences est discontinue, c’est-à-dire si on ne peut l’analyser que comme une série de « corrections », comme une distribution nouvelle du vrai et du faux qui ne libère jamais enfin et pour toujours la vérité, c’est que, là encore, l’« erreur » constitue non pas l’oubli ou le retard d’une vérité, mais la dimension propre à la vie des hommes et au temps de l’espèce.“ Michel Foucault, „Introduction par Michel Foucault“, în Dits et Écrits. Vol. 3. (Gallimard, 1994), 441.
7 Asceza creștină este, în esență, o formă de contemplare, prin supunerea la un adevăr ultim, revelat, ce obligă spre o corecție obedientă față de canon (prin exomologesis și exagoreusis). Askēsis-ul ca termen preluat din gândirea greacă pre-creștină este diferit de asceză în primul rând prin caracterul său nefinalizat.
8 Care permite o multiplicitate de exprimări non-conflictuale și, deci, slăbind jocul de putere ca matrice ubicuă, permite apariția unor forme noi de manifestare a subiectivității și o mai mare libertate a creativității. (Deși pietatea târzie creștină al lui Vattimo este în continuare incompatibilă cu grija de sine a lui Foucault, atâta timp cât pentru Vattimo subiectul ar putea în cele din urmă să se piardă în caritas.)
9 „La forme majeure du souci de soi (…) est correction perpétuée de l’existence. (…) [O]bligation qui court tout au long de l’existence.“ Frédéric Gros, Michel Foucault (Presses Universitaires de France, 1996),112. Trebuie însă diferențiat între asceza creștină a actului neîncheiat ca acceptare a unei imperfecțiuni originare și care obligă credinciosul și sfântul la o supunere față de divinitate – sub formă de subditio, patientia și humilitas, o adevărată legare de pământ, de hyle, de starea creată și de neschimbat a omului (păcatul originar se transformă în păcat permanent actualizat, păcatul vieții, și a cărei confesiune este încheiată doar prin moarte) și askēsis greco-roman ca supunere sub forma unei griji față de sinele propriu (și sinele celuilalt) fără a implica un abandon. Askēsis nu se termină niciodată pentru că viața filosofică este despre „acum“, nu „dincolo“. Adevărul creștin este obiectiv, „acolo“. Adevărul elenistic este subiectiv, „aici“. Înțeleptul elen nu își dorește să guverneze întreaga lume, ci doar „imperiul“ său interior. Sfântul creștin crede că este mai eficient și mai simplu să consilieze toți prinții lumii, decât în a-și spune sieși ce să facă. Vezi Michel Foucault, Du gouvernement des vivants. Cours au Collège de France (1979-1980) (Seuil / Gallimard, 2012), 289-290.
10 Foucault nu este adeptul „urmelor“ hermeneutice, pe care le consideră închise într-un sistem ce favorizează un presupus adevăr prim care, în mod fals, ar putea fi descoperit cu ajutorul unei interpretări favorizate, o exegeză sau o revelație (cogitatio = logismos. Vezi Foucault, Du gouvernement, 293). Totuși, în cadrul studiului de față, „urma“ nu stă în locul unui element anterior ontologic, nu este simbolic-indicativă. Ea are valoare statutară, de prezență istorică ce rezultă din structuri de voințe, este sursă a transformărilor și influențează la rândul său asemenea oricărui nod ce aparține unui dispositif, unei episteme și unei rețele de sens. În plus, capătă o semnificație suplimentară pe baza unei genealogii ce poate fi trasată în interiorul său. „Urma“ are caracteristicile unui prag (distanță, ruptură, unire a două lumi), dar este o și „filiație“ fără paternitate, un eveniment discontinuu care nu este prins în trecut, ci trimite la viitor, la ceea ce se va petrece ca o consecință a prezenței sale. Desigur, folosesc „urma“ cu referință la Derrida, însă doresc să scot conceptul din sfera limbajului („Il n’y a pas de hors-texte“ decât dacă ne rezumăm la reflexivitate) și să subliniez în același timp caracterul de incompletitudine al discursului, evidențiind în binomul pouvoir / savoir și, ulterior, în ēthopoiēsis marja de eroare, de permanentă lipsă a întregului și, implicit, lipsă a finalității ca posibil loc de împlinire. Vom discuta mai pe larg despre teleologia ēthos-ului în capitolul 4.
11 Absența operei (distanța, vidul, dublura literaturii) trimite la delirul, nebunia artei. Următorul capitol discută pe larg chiar această relație dintre creație și moarte. Vezi și Gros, Michel Foucault, 30-34.
12 În sens heideggerian.
Bibliografie Michel Foucault:
Foucault, Michel. „Christianity And Confession“. În Political Theory, Vol. 21, No. 2. (May, 1993).
Foucault, Michel. „Des espaces autres“. În Dits et Écrits. Vol. 4. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „Distance, aspect, origine“. În Dits et Écrits. Vol. 1. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. Du gouvernement des vivants. Cours au Collège de France (1979-1980). Seuil / Gallimard, 2012.
Foucault, Michel. Fearless Speech. Semiotext(e), 2001.
Foucault, Michel. „Introduction par Michel Foucault“. În Dits et Écrits. Vol. 3. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „Qu’est-ce qu’un auteur ?“ În Dits et Écrits. Vol. 1. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „Qu’est-ce que les Lumières ?“ În Dits et Écrits. Vol. 4. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „Questions à Michel Foucault sur la géographie“. În Dits et Écrits. Vol. 3. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. L’Archéologie du savoir. Gallimard, 1969.
Foucault, Michel. „L’éthique du souci de soi comme pratique de la liberté“. În Dits et Écrits. Vol. 4. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. L’herméneutique du sujet. Cours au Collège de France (1981-1982). Seuil / Gallimard, 2001.
Foucault, Michel. L’usage des plaisirs (Histoire de la sexualité, II). Gallimard, 1984.
Foucault, Michel. „La philosophie analytique de la politique“. În Dits et Écrits. Vol. 3. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „La vérité et les formes juridiques“. În Dits et Écrits. Vol. 2. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „La vérité et les formes juridiques“ [Conferință la Rio de Janeiro]. În Chimères. Revue des schizoanalyses. Année 1990, no. 10.
Foucault, Michel. Leçons sur la volonté de savoir. Cours au Collège de France (1970-1971). Seuil / Gallimard, 2011.
Foucault, Michel. Le Gouvernement de soi et des autres. Cours au Collège de France (1982-1983). Seuil / Gallimard, 2008.
Foucault, Michel. Le Courage de la vérité. Le gouvernement de soi et des autres II. Cours au Collège de France (1983-1984). Seuil / Gallimard, 2009.
Foucault, Michel. Le discours philosophique. Seuil / EHESS / Gallimard, 2023.
Foucault, Michel. „Le langage à l’infini“. În Dits et Écrits. Vol. 1. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. Le pouvoir psychiatrique. Cours au Collège de France (1973-1974). Seuil / Gallimard, 2003.
Foucault, Michel. Les Mots et les Choses. Gallimard, 1966.
Foucault, Michel. „Les techniques de soi“. În Dits et Écrits. Vol. 4. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. Naissance de la clinique. Quadrige, 1988.
Foucault, Michel. „Nietzsche, la généalogie, l’histoire“. În Dits et Écrits. Vol. 2. Gallimard, 1994.
Foucault, Michel. „One Truth, Power, Self: An Interview with Michel Foucault, October 25, 1982“. Intervievat de Rux Martin. În Technologies of the Self. A Seminar with Michel Foucault, editat de Luther H. Martin, Huck Gutman și Patrick H. Hutton. The University of Massachusetts Press, 1988.
Foucault, Michel. „Subjectivity And Truth“. În Political Theory, Vol. 21, No. 2. (May, 1993).
Foucault, Michel. Surveiller et punir. Naissance de la prison. Gallimard, 1975.
Foucault, Michel. „Technologies of the Self“. În Technologies of the Self. A Seminar with Michel Foucault, editat de Luther H. Martin, Huck Gutman și Patrick H. Hutton. The University of Massachusetts Press, 1988.
Foucault, Michel. „The Subject and Power“. În Dreyfus, Hubert L., și Rabinow, Paul. Michel Foucault: Beyond Structuralism and Hermeneutics. The University of Chicago Press, 1983.
Bibliografie a altor lucrări:
Borges, Jorge Luis. „Cartea de nisip“. În Opere complete. Vol. 2. Traducere de Cristina Hăulică. Univers, 1983.
Borges, Jorge Luis. „Despre rigoare în știință“. În Cartea de nisip. Traducere de Cristina Hăulică. Univers, 1983.
Borges, Jorge Luis. „Dreamtigers“. În Opere complete. Vol. 2. Traducere de Cristina Hăulică. Univers, 1983.
Borges, Jorge Luis. „Făuritorul“. În Opere complete. Vol. 2. Traducere de Cristina Hăulică. Univers, 1983.
Borges, Jorge Luis. „Ragnarök“. În Opere complete. Vol. 2. Traducere de Cristina Hăulică. Univers, 1983.
Deleuze, Gilles. Cours donné à l’Université Paris 8 Vincennes-Saint-Denis. Séance 12 – Cours du 22 avril 1986. Purdue University. Accesat pe data de 18.06.2026. https://deleuze.cla. purdue.edu/lecture/lecture-20/
Deleuze, Gilles. Différence et répétition. Presses Universitaires de France, 2003.
Deleuze, Gilles. Foucault. Les Éditions de Minuit, 1986.
Deleuze, Gilles. Le bergsonisme. Presses Universitaires de France, 1966.
Derrida, Jacques. Heidegger : la question de l’Être et l’Histoire. Éditions Galilée, 2013.
Dreyfus, Hubert L., și Rabinow, Paul. Michel Foucault: Beyond Structuralism and Hermeneutics. The University of Chicago Press, 1983.
Eco, Umberto. „Dell’impossibilita di costruire la Carta Dell’Imperio 1 a 1“. În Il secondo diario minimo. Bompiani, 1992.
Elden, Stuart. „Space“. În The Cambridge Foucault Lexicon, editat de Leonard Lawlor și John Nale. Cambridge University Press, 2014.
Frings, Manfred S. „Protagoras re-discovered: Heidegger’s explication of Protagoras’ fragment“. În The Journal of Value Inquiry 8 (1974).
Gros, Frédéric. „La parrhêsia chez Foucault (1982-1984)“. În Foucault. Le courage de la vérité. Coordonat de Frédéric Gros. Presses Universitaires de France, 2002.
Gros, Frédéric. Michel Foucault. Presses Universitaires de France, 1996.
Heidegger, Martin. „Despre esența adevărului“. În Repere pe drumul gândirii. Traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu. Politică, 1988.
Heidegger, Martin. „European nihilism“. În Nietzsche. Vol. 4. Traducere de Frank A. Capuzzi. Harper Collins, 1991.
Heidegger, Martin. Ființă și timp. Traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă. Humanitas, 2003.
Heidegger, Martin. „Sfârșitul filozofiei și sarcina gândirii“, în Despre miza gândirii. Traducere de Cătălin Cioabă, Gabriel Cercel și Gilbert Lepădatu. Humanitas, 2007.
Heisenberg, Werner. Physics and Philosophy. The Revolution in Modern Science. Penguin Books, 2000.
Iftode, Cristian. Foucault și practica adevărului. Trei, 2026.
Laertios, Diogenes. Despre viețile și doctrinele filosofilor. Polirom, 1997.
Lorenzini, Daniele. „Foucault, the History of Truth and the Genealogy of the Modern Subject“. În Sociological Problems, 3–4. 2016.
Mahon, Michael. Foucault’s Nietzschean Genealogy. State University of New York Press, 1992.
Merleau-Ponty, Maurice. Le visible et l’invisible. Gallimard, 1964.
McGushin, Edward F. Foucault’s Askēsis. An Introduction to the Philosophical Life. Northwestern University Press, 2007.
Monegal, Emir Rodriguez. Jorge Luis Borges. A Literary Biography. Paragon House Publishers, 1988.
Nietzsche, Friedrich. Așa grăit-a Zarathustra. Traducere de Șt. Augustin Doinaș. Humanitas, 1996.
Nietzsche, Friedrich. Filosofia în epoca tragică a grecilor. Traducere de Mircea Ivănescu. Humanitas, 2012.
Nietzsche, Friedrich. Genealogia moralei. Traducere de Darie Lăzărescu. Mediarex, 1996.
Nietzsche, Friedrich. „On Truth and Lies in a Nonmoral Sense“. În The Nietzsche Reader, editat de Keith Ansell-Pearson și Duncan Large. Blackwell, 2006.
Patton, Paul. „Foucault, Nietzsche, and the History of Truth“. În Foucault and Nietzsche. A Critical Encounter, editat de Alan Rosenberg și Joseph Westfall. Bloomsbury, 2018.
Platon. „Phaidon“. În Opere. Vol. 4. Traducere de Petru Creția. Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
Schrift, Alan D. „Nietzsche and Foucault’s «Will to Know»“. În Foucault and Nietzsche. A Critical Encounter, editat de Alan Rosenberg și Joseph. Westfall, Bloomsbury, 2018.
Sine Nomine, Liber XXIV philosophorum, II. https://la.wikisource.org/wiki/ Liber_viginti_quattor_philosophorum/II
Sophocle, Œdipe Roi. Traducere de A. Dain și P. Mazon. EJL | Librio, 2018.
Taylor, Charles. „Foucault on Freedom and Truth“. În Political Theory, Vol. 12, No. 2 (May, 1984).
Vernant, Jean-Pierre. Mythe et pensée chez les Grecs : études de psychologie historique. La Découverte, 1996.
