Până la Sera Eden facem puțin pe jos de la noi de acasă. Mai este și pet friendly, deci Seshat este binevenită (mai puțin bineveniți sunt chelnerii în aria de acoperire a lui Seshat, dar asta e altă poveste, pentru altă dată). Așa că pe Instagram urmăresc pagina Sera Eden, pozele ne amintesc să nu uităm să trecem pe la ei din când în când. Iar atunci când Sera Eden a anunțat vara asta că are o soră nouă chiar și mai aproape de casă, pe Polonă, am anunțat-o și eu pe Cristina că ne-am făcut programul de prânz pe ziua respectivă. Farina, pasterie hand-made, bifând mai multe check-box-uri: Cristina, lacto-vegetariană cum este, adoră pastele, fiind printre singurele feluri de mâncare cu gust din această zonă de lifestyle, eu ador să încerc locuri în care se gătește pentru dragul gătirii, Seshat adoră să sperie chelneri noi. Din cauza celui de-al treilea punct, Seshat a rămas acasă, de data aceasta, ca să ne ofere ocazia să facem impresie bună înainte de a negocia cu localnicii prezența unei bestii de 11,5 kg și blană dublă à la vulpița într-un spațiu liniștit cum bănuiam că va fi grădina Farinei.
Nu a fost după-amiaza în care ne-am cunoscut pe Insta, a fost la vreo săptămână după, și totuși entuziasmul regăsirii cu cineva încă neștiut nu s-a diminuat. Câteva minute mai târziu după ce am închis poarta curții noastre (cu Seshat protestând la geam împotriva nedreptății), pe o zi călduroasă de iulie, purtând mult alb și ca să ne asortăm cu pozele de pe rețea, dar mai ales (adică de tot) ca să nu ne fie prea cald, am ajuns la intrarea în Farina. Și aici se cam termină discuția mea despre ei, cu precizarea că, da, au paste savuroase făcute la fața locului, un zid de cărămidă pe o latură și printr-un colț o magherniță boho de design și fără funcționalități care amintește de începuturile perioadei comuniste, cea în care s-au naționalizat burghezii, permițând apariția primelor ruine pe bune din târgul Bucureșcilor.
Ce vreau să vă zic e o pledoarie pentru tacâmurile din cositor. În fine, nu despre cositor decât cu chipul, de fapt este vorba despre vechiul inox, pe care îl știm cu toții, chiar rebotezat sub titulatura de PRAKTBOTIA (ce nume rusesc!, și ce relevanță are, dacă ajung acolo, vă zic imediat). Un nume rusesc (am ajuns foarte repede, se pare) botezat de suedezii de la IKEA, nespecific lor pentru că sunt sigur că dragostea suedezilor pentru cele bolșevice s-a terminat la Petru Cel Mare, cu mult înainte de-a-ncepe. Ikea a născut ideea unui set de tacâmuri de masă cu aspect vintage, patinat, cu totul invers decât dorința cocalarului cu BMW sau a gospodinei cu card Catena: nu strălucește ca lacrima, din contră, mătuiește. De ce mi se pare important acest aspect și ce rost are să scriu un text dedicat mătuirii unei furculițe de paste făcute în casă? Pentru că e ceva ce-ar face rușii dacă te-ar lua din pat, te-ar duce în Siberia și te-ar pune să-ți înjghebi propriile tale tacâmuri, dintr-un minereu pe care, cum altfel?, ar trebui să-l scoți cu mâna ta din mină, să-l concasezi și macini, să-l calcinezi, să-l topești, să-l treci prin convertor, să-l torni și abia apoi să încerci să mănânci cu el, adică cu ce-a ajuns din el, și asta în timp ce ai la ceafă răsuflarea grea a unui gardian și gras, și asudat, și porc (trup și suflet).
Poate Gulag-ul nu e cel mai bun item pentru a stârni pofta de paste (vă îndemn totuși să treceți pe la Farina și să uitați că ați auzit de ei de la mine și să nu-i asociați cu gardianul balșoi, că n-o merită), însă, însă!, ceva, ceva tot e! E vorba de revenirea la sursa lucrurilor, la acel noi-AI făcut cu mâna omului, la o amintire a întregii genealogii constitutive a omului, a unui trecut care nu s-a pierdut, ci este parte integrantă din tot ceea ce reprezintă prezentul, de oriunde și oricui, lucru, om sau fapt, fără nicio-ndoială. Este acea origine a lucrurilor și a istoriilor care nu izvorăsc dintr-o origine primă, ci din întrețeserea unor linii de devenire fără început și sfârșit, asemenea unei rețele de voință a lumii primare ce irumpe și se desăvârșește în realizarea conștientă a omului, fără a-i aparține și fără să se poată sfârși în vreun fel. Pentru că realitatea de acum, din această clipă, este (are ființă) doar în măsura în care reprezintă materia primă pentru ceea ce va fi în clipa următoare, o distrugere a sa în împlinirea în viitor, iară și iară, la infinit.
Nu, nu este o mistică a trezirii în conștiință, departe de mine orice new-age și cegism. Poate m-ați mai auzit cu astfel de exprimări aparent mistice și misterioase pentru omul normal la cap și cu poftă clasică de simple paste. Ce vă spun e inspirat din eseul lui Michel Foucault din 1971 despre Nietzsche, istorie și genealogie, în care Foucault face o analiză minunată asupra conceptului de Herkunft, acea non-origine care stă la baza lucrurilor, o coborâre la începutul identităților și valorilor noastre, a celor de acum, și la locul de obârșie a ceea ce credem, ne dorim, interpretăm și simțit ca adevărat în sinea noastră. Ceea ce mi-a trezit mie acea simplă furculiță de oțel inoxidabil cu aspect mat așezată de chelnerul de la terasa Farina pe masă (și cumpărată de la Ikea, am aflat câteva zile mai tâziu, după ce mi-am achiziționat și eu un set pentru acasă) a fost o coborâre în adâncul provenienței noastre ca specie. Simplul act de a meșteri un obiect pentru o utilitate banală precum cea de a mânca este luat în zilele noastre de-a gata într-un mod complet, total inconștient, de la sine înțeles. Progresul nostru ca civilizație este îngropat sub straturi adânci de prejudecăți, neînțelegeri, dorințe oarbe, speranțe și mai oarbe și, în general, multe uitări ale celor ce-au fost. Nimic din ce este acum nu este străin de ce a fost în trecut, iar patina pe care o îndrăgim unii pe decorațiunile care ne înconjoară în cotidianul nostru are un înțeles adânc, puternic, al reamintirii Omului de Cro-Magnon, primul Homo Sapiens care a ajuns în Europa acum 40.000 de ani și care, deși nu cunoștea tehnica nici a cositorului, nici, cu atât mai puțin, a oțelului, este, prin noi, prin prestidigitația noastră nativ digitală din prezent, cel care mânuiește de fapt ustensila cu care testăm priceperea chef-ului noului restaurant smart-fusion de pe Polonă colț cu Eminescu.
Iată cum orice origine este o coborâre, o studiere a urmelor slabe aflate în ceea ce avem în fața noastră, nu ca o hotărâre, o istorie definitivă, ci ca o coincidență a accidentelor, a complexităților, a heterogenităților care s-au luptat unele cu altele pentru a învinge și a înscrie în corpul nostru disociat rezultatul unei articulații cu istoria noastră, cu apariția (Entstehung) unui Sine capabil de coeziunea sensurilor. Noi suntem scena centrală în care își fac loc manifestările tuturor confruntărilor trecute, în care interepretările sunt infinite, perpetue, obligatorii. Privind materialul brut al unui simplu obiect la îndemână și zgârieturile aparente care îl tocesc luciul, eu privesc înăuntrul meu, la ceea ce sunt, și îmi descompun înțelesurile proprii ca un cumul de forțe care au câștigat doar pe moment, pentru a fi oricând abrupt înlocuite, asemenea unor măști ce sunt.
Și din acest gol al prea multor posibilități apreciez atât de mult clipele idilice când stomacul îmi este plin și mulțumit, iar eu alunec încet, încet, spre somn. De la ficat obosit, desigur, pentru că e miezul zilei și nu găsesc altă scuză moțăielii care mă cuprinde la cei 45 de ani ai mei, venind spre casă, spre „Balamuc“, a.k.a. Seshat The Dog, de la grădina ce-ți servește pappardelle frământate, dospite și tăiate pe loc, perpelite cu ragu ca la ele acasă, d-ălea pe bune, de le ții minte.
