Project Hail Mary nu este un film nici grozav, nici prost. Nici foarte profund, nici superficial. Nici realist, nici cu adevărat hard SF. La fel și cărțile lui Andy Weir; sunt ok și atât. Însă filmul și acest tip de abordare artistică are un mare, mare avantaj: lasă să se vadă adevărata față a umanității, aparent ascunsă sub straturi de divergențe, conflicte și incompatibilități care ne-au învățat scolastic faptul (fals) că istoria este compusă din ceea ce reușește să iasă și să dăinuie la suprafața calmă a tumultului unui strat mai profund, construit din viețile atâtor necunoscuți uitați. Suntem mai mult decât faimă și glorie. Fiecare dintre noi suntem oameni și nimic din ceea ce suntem nu este o lipsă. Din contră, a fi om, a simți ca un om și a gândi ca un om este un mare merit, pe care trebuie să îl prețuim. Este singurul nostru dar pe care îl avem propriu.
Atunci când am tradus (începător fiind într-ale traducerii literare) romanul ”Un lung drum spre o planetă mică și furioasă” de Becky Chambers (Herg Benet, 2017), ceea ce m-a fascinat a fost faptul că tot ce se petrecea în universul cărții (un space opera decent) putea lejer să fie translatat într-un cu totul alt cadru fără să își piardă cu nimic din valoarea sa. Nava interstelară Wayfarer putea foarte bine să fie una dintre corăbiile lui James Cook. Tunelarea prin anomalii cuantice semăna cu despicarea valurilor în furtunile Noii Caledonii. Personajul Rosemary Harper ar fi putut Atthis din fragmentul 96 al poetei Sappho. Chiar numele de Călător este unul al Harap-Alb-ului paradigmă a povestitorului care are nevoie doar de un pretext pentru a-și spune întâmplările; dă-mi un loc în care să ajung și eu te voi vrăji cu pățaniile petrecute mergând într-acolo. Cum altfel?, este despre călătorie, nu despre destinație. Astfel se nasc poveștile.
Poate că mulți nu sunt de acord să dea o importanță așa de mare felului în care îți atingi scopul și modului în care te manifești urmărindu-ți țelul, acelui melanj între praxis și poiesis care alcătuiește fibra oricărei acțiuni umane. Să privești doar înainte (și înapoi-ul să fie cuprins în această privire înainte ca simplă materie primă a viitorului care trebuie schimbat în mod necesar, aproape revoluționar) este o abordare corectă, teoretic, utilă, chiar. Însă pierde pe parcurs un element fundamental: umanitatea înseamnă tot ceea ce simțim, facem, dorim înainte de a muri. În cele din urmă, rezultatul final, acea punte care desparte definitiv timpul în două, este moartea individuală pe care o vom experimenta fiecare dintre noi. Suntem suma celor două puncte ale nașterii și morții noastre, a acelui interval din univers care ne aparține doar nouă și în care putem să face ceva doar al nostru: să ne trăim viața proprie. „O mie și una de nopți“ fuge de deznodământul său probabil, uciderea povestitoarei și iminenta anihilare a întregii imaginații care adastă în mintea sa scormonitoare de noi și noi aventuri arabe. Experimentarea scopului, ultima noapte a execuției care s-ar împlini, teleologia în fapt ar însemna anihilarea Șeherezadei ca individualitate inexprimabilă altfel și altunde, om unic asemeni nimănui alteia, o experiență de viață care nu ar putea fi povestită altcumva decât în acea voce a Șeherezadei. O pierdere a unei vieți umane (și eu nu mă rezum numai la forma umană, ci, în extrem, la viața în sine) reprezintă o pierdere a unui singular irepetabil, a unei manifestări infinite cuprinse în interiorul unei finitudini ce oglindește totul și, în definitiv, privit din afară, nimic. Șeherezada se salvează prin înamorare. Dar nu se poate salva de labirintul Cărții de Nisip care o cuprinde pentru că îi este țesătură a ființei sale. Nu te poți debarasa de carnea ta, de pielea care-ți este înveliș, de nervurile organelor tale. Ești făcută pentru a fi parte dintr-un tot al cărei limite față de tine îți sunt atât de aproape, la o scalare imperceptibilă față de buricele degetelor, și totuși uriaș îndepărtate, asemenea astrelor plăpânde de pe cer.
Fiecare dintre noi este unic. Fiecare avem o singură perspectivă asupra realității. Și fiecare dintre noi contăm ca un univers întreg aflat într-o sferă infinită. Aceasta este hermeneutica centrului de pretutindeni și cu o circumferință monstruoasă. Noi suntem punctul fără spațialitate și în același timp completitudine nelimitată a oricărui plan. Aceasta este viața și din acest motiv fiecare conștiință care a existat de-a lungul umanității a reprezentat un fapt necesar, admirabil și cu o amprentă ce dăinuie în mijlocul lucrurilor ce i-au urmat. Istoria nu este compusă din eroii și anti-eroii tratatelor de istorie, ci din măruntele fapte ale unor miliarde și miliarde de unicități aflate într-un multiplu. Individul parte din întreg și, în final, din Unu, pornirea primă a vieții.
Revenind la Hail Mary, la speranța „proiectată“ în viitor pe care actrița Sandra Hüller o portretizează în scena melodiei lui Styles: măruntul, detaliul, pasagerul, amintirea infidelă, repetiția prinsă în identitate fără a se pierde, asemenea devenirii lui Deleuze, sunt elementele care compun cu adevărat carnea vieții. Sunt mai mult de simple mărunțișuri, neimportante, sub-epice, nemerituoase, de înlăturat și demne de uitat privind din perspectiva marii imagini de ansamblu a umanității. Acest fragment din totalitate pe care îl reprezintă viața individuală a unei ființe este întregul. Toate clipele pe care le trăim contează, deoarece ele sunt mulțumirea a ceea ce suntem: ajunsul de a fi om. În momentul morții, mereu unică, ne vom aminti istoria proprie, cea măruntă, nu istoria omenirii.
