Imaginează-ți: noiembrie, frig, ploaie și bălți, întuneric din ăla care se lasă peste lumea întreagă la numai câteva ore după ce ai făcut tu ochi, de parcă ziua nici n-ar mai exista propriu-zis, ci ar fi doar o paranteză în lunga monotonie… și dai colțul întâmplător pe o străduță mică desprinsă din Calea Floreasca, iar acolo intri ca într-un cuib cald și luminos ce te aruncă direct într-o primăvară cu lămâi, portocali, mare liniștită, străzi albe, pietruite. Cu obișnuitele deja fețe de mese în carouri alb cu roșu, cu Gianna Nannini un pic răgușită, care îți povestește despre o Meravigliosa creatura; o cameră intimă și caldă, câteva mese momentan goale, iar lipsa forfotei sporește și mai mult farmecul locului deja primitor – un chelner care te primește zâmbitor, mai degrabă ca o gazdă, bucătarul care prepară pinsa la câțiva pași de tine, o bere siciliană… sigur, ajută și să ai pe cineva alături care să intre cu tine în atmosferă, să se bucure de visul ăsta împreună cu tine.
Știam de existența Cannoleriei de ceva vreme, de când văzusem o curte în stil italian pe Vatra Luminoasă, și îmi propusesem să îi fac o vizită cândva. Între timp m-am mutat în altă parte a orașului, așa că am nimerit la cea de pe Floreasca, la fel de fermecătoare și ea.
Este și un bonus dacă ai unele amintiri din Italia aia adevărată, Cannoleria chiar ți le reînvie. M-am teleportat direct în Amalfi, apoi pe străzile paralele cu marea în Puglia, lungomare, iar cu berea Messina am simțit că fac cunoștință deja și cu Sicilia, unde n-am ajuns până acum, dar îmi doresc tare. Probabil că am fost încântată de locul ăsta și fiindcă am cu Italia o stare de îndrăgostire permanentă, acolo mi-am propus să mă mut în vreo zece, cincisprezece ani și nu vreau să-mi imaginez că o să îmbătrânesc în altă parte.
Pinsa cea recomandată a fost foarte bună, eu am mâncat de vegetarieni, că fac parte din specia asta extraterestră (Pinsa Romana Ortolana, pe meniu). Cannoleria a primit de altfel și premiul pentru cea mai bună pinsa din România doi ani la rând, și pare că nu degeaba – despre pinsa, bucătarul spune că este făcută dintr-un aluat diferit decât cel de pizza, din făină de orez, grâu și soia, dospit lent cu maia. Deserturile sunt și ele bune, tiramisu este făcut după ricetta della nonna, rețeta bunicii bucătarului.
Nu te aștepta la nimic de fiță, nici nu și-ar avea locul, cred – mie un pic mi-a amintit și de cârciumile de cartier de prin anii 90-2000, unde patronii se împrietenesc cu clienții fideli și le află povestea de viață, atâta că aici nimic nu e gri, ci, dimpotrivă, foarte colorat și cu vibe de vacanță eternă.
Există și o terasă care se cere vizitată pe vreme mai prietenoasă, și am aflat că sunt bineveniți și cățeii, așa că i-am făcut program și lui Seshat, care oricum e și ea oarecum încântată de Italia – mai mult ca de Grecia, oricum, care a supărat-o că are muuult prea multe pisici.
