Și, în sfârșit, dragi cititori de unicorni reali și imaginari, trebuie să fac o mărturisire care, alas!, n-ar trebui să surprindă pe nimeni: sunt un mare admirator al culturii japoneze, așa sucită cum a fost transportată ea în cultura occidentală, cu a sa aură de „soare răsare“ (de parcă soarele nu ar răsări deloc dacă te miști un pic mai la dreapta de insulele nipone), iatagane sub formă de bețigașe bine ascuțite și cu un pic de cârpă la cotor (yakuza, katana, banana mexicana, vorba cântecului) și, desigur, crescătorii de orez ce flutură mlădios sub adierea unui vânticel de coastă (a.k.a. furtuna care stă să vină și te prinde nepregătit, tu cu zoom pe iPhone la petala de cireș și cu o altă mână pe haiku, ea, furtuna, cu nori negri, taifun și, uneori, câte un cutremur bunicel – iar, pentru clarificare antropologică, m-am referit la planta uzual submersată și adunată în snopi în crescătoríi de cereale, nu despre oamenii care cresc pe post de crescătóri articulați lingvistic – asta așa, de pedanterie și, cum vom vedea, pentru exemplificarea importanței contextului și facticității, deci istoria în manifestarea sa).
Așadar, realitatea are o tendință constitutivă foarte încăpățânată: se ascunde și, de-a dracu’, nu vrea să mai iasă oricât ai cerceta-o. Noi, cei mai la vest de „soarele răsare“, avem prejudecățile noastre, despre orice, atât de bine înrădăcinate în structura noastră mentală inconștientă și neapărat colectivă, încât starea adevărată a faptelor ne va aluneca pentru eternitate din minte, în acea încercare de-a o cuprinde cu mâinile (precum în mecanismul pescuitului de idei cu năvodul, așa știm de la Platon și de la filosofii post-moderni, în care năvodul are găuri, că d-aia e năvod, și ideile alunecă printre ele, că d-aia sunt greu de prins; și noi, sărmanii oameni, rămânem cu o idee vagă și secundară, o urmă de idee a ceea ce a fost Ideea aceea din năvod, pe care am experimentat-o la un moment dat, momentul inițial, al revelației sau percepției, depinde de ce parte a baricadei te așezi, dar la care nu mai avem acces în momentul prezent, cel al raționării, decât prin intermediul instrumentului intelectului și prin cel al amintirii, care, de fapt, sunt unul și același lucru, dacă e să discutăm despre substanța clipei, care, fenomenologic, se constituie doar în momentul intenției noastre de a vedea ce e cu ideea respectivă, șamd). Cam așa e și cu zen-ul, bunul zen care s-a lipit de Japonia ca melcul de cochilie: știm că în Japonia stăpânește budismul zen și starea aceea minunată de detașare de lucruri și imersiune în petala ce stă să cadă, acel grounding terapeutic. Însă, surpriză, zen-ul nu este origine a nimic, nu în zen găsești adevăratul rost al cireșului și cu atât mai puțin al meditației antidepresive, pentru că dacă e să sapi mai adânc în cultura japoneză, așa cum a răsărit ea ca o floricică pe undeva prin sec XVIII-XIX în Europa, înaintea zen-ului au fost două lucruri. Unul istoric (spiritual-istoric) și unul spiritual (și istorico-spiritual). Primo: înaintea zen-ului japonez a fost shintō-ul japonez (ăsta e spiritual-istoricul, adică venerare spirituală animistă văzută în context istoric). Secundo: înaintea ideii de origine a fost, temporar, o altă origine care neagă primei origini calitatea de primordialitate și, prin multiplicare la infinit, neagă însăși existența unei calități care să se poată circumscrie conceptului de „primordialitate“ (asta e partea adevărat spirituală, deci spiritual-istorică, pentru că ce avem în minte ca idee a infinitului, sub formă de Dumnezeu, creator, prim motor, sursă a lumii și șablon nemișcat al adevărului corespondență și realității, un concept construit în interiorul minții umane de către o manifestare istorică a culturii umane ce a oferit un sens, cel de origine, cam la fel cum a conferit Cristina sens unicornilor pe blogul de față, este un construct, nu un punct de referință. Dați-mi un punct de sprijin și vă ridic întreaga lume, se zice că s-a zis, dar nu s-a mai și făcut, altfel am fi experimentat cu toții o lume ridicată pe scripete și ori provocând vertigo (că s-ar fi dat în leagăn universul și ni s-ar fi făcut rău de la atâta huța-huța), ori cu susul în jos (că altfel nu s-ar fi dovedit că s-a schimbat ceva, rămânând așa cum era, deci musai să fie altfel decât la început).
Ce vreau să zic (mi se spune uneori că divaghez, dar, că tot am amintit de primul unicorn al blogului, Cristina, am și eu nevoie de o voce care să mă diferențieze de jumătatea mea, adică tot Cristina, care începe, după zeci de ani, să nu mai pară doar jumătate, ci cam întreg, așa că să mi se ierte stilul, dar sunt la mine pe blog și am o nevoie umană de identitate în cuplu): nu numai că shintō a fost înaintea zen-ului, dar nici măcar shintō nu a fost la început, pentru că a mai fost ceva înaintea lui (poate nevoia lui homo sapiens de a se expune spiritual, de a ieși din el dintr-o prea plinătate a ființei, à la Levinas, cam așa cum fac eu acum?), și înaintea acelui lucru a fost un altul și dacă nu credem în Dumnezeu și înaintea lui Dumnezeu a mai fost ceva, iar dacă punem și pe om în ecuație, cu a sa capacitate unică de a da semnificație tuturor cuvintelor și chiar ființei în sine (suntem deschidere, nu, domnule Dasein?), atunci complicăm lucrurile într-atât, că nu mai ajungem să mai și mâncăm. Nu mă întreb în textul ăsta care este ființa ființării (die Frage nach dem Sinn von Sein), că intrăm în pădure căutând luminișul, ci mă întreb ceva mai simplu: ce a fost înainte? Restaurantul japonez din București home dining (precum Yuki cel din titlu), sau restaurantul sushi mega roll wasabi de pe Dorobanți (colț cu o stradă paralelă cu Yuki, dar, cum altfel?, parcă din alt univers). Așa cum shintō a fost înaintea budismului zen și kami înaintea lui dhyāna, așa și buta don (porc cu orez, pentru cine nu știe) a fost înaintea sushi-ului.
Un pic îmi pare, sincer, rău de sărmana mâncare de la restaurantul Yuki. Parcă nu merita o digresiune atât de mare pe tărâmul filosofiei, vorbim totuși de ceva ce se consumă, deci fulgurant, contingent, dispare și rămâne doar o poveste în jur. Iată-mi și teza gastronomică, în cele din urmă: eu sunt de părere că, deși, filosofic vorbind, nu există origine, restaurantul Yuki de pe strada paralelă cu restaurantul adiacent de tip Mall este mai originar japonez decât acel restaurant care are lumini cu neon și fețe de ghiolbani la masă. Și, ca să nu fi vorbit totuși degeaba în dodii filosofice, merg și mai departe și spun că „originea“ (între ghilimele) se construiește mâncând, deci vitalist, trăind facticitatea a ceea ce suntem ca oameni (deci consumatori). Doar experimentând pe viu originea avem capacitatea de a conferi un sens acestui concept. Doar noi ca oameni, fiecare dintre noi, individual, cu efortul propriu, putem să întemeiem origini noi și noi, care să însemne ceva pentru noi, cel ce întemeiază originea. Originea nu vine de undeva, certificată cu calitatea sa de prim rang, ci se insinuează din ceea ce facem, din relațiile pe care le avem, fără să știm, cu propria noastră ființă, cu ceea ce suntem (mai mult sau mai puțin conștient) și cu istoricul nostru, cu ceea ce am fost învățați să fim, cu ceea ce alții dinaintea noastră ne-au pus în față ca material pentru înțelegerea lumii, cu ceea ce a realizat umanitatea în întregul ei pe post de cultură închisă și deschisă, locală și globală, și cu ceea ce putem face, în definitiv, în limitele capacității noastre umane, cu realitatea pe care o percepem, simțim și față de care reacționăm afectiv. Ca să ajungem mai aproape de sensul primar al culturii japoneze, una străină nouă, românului și occidentalului în general, avem nevoie de experimentarea și crearea de reacții personale, de o anumită curiozitate sinceră. Tropăitul botinelor de lemn pe podea, hârșâitul ușii glisante care ascunde robinete, zumzetul de Tokyo amorțit pe după o draperie bătută de vânt, chiar strada îngustă și vag prăfuită a capitalei, chimonoul doamnei autohtone pe care nu îl vezi decât cu coada ochiului și aroma unui ou marinat pus în ramen sunt senzații care trebuie trăite, nu povestite. Yuki Home Dining de pe Puțul lui Zamfir 5 nu este la noi acasă, e la ei acasă. Noi doar suntem oaspeți, cum ne zice și Derrida. Un pic ostil, hostis întors și din partea mea, că s-a simțit că cei doi minunați chelneri care ne-au servit și-ar fi dorit bacșișul cash, din considerente de optimizare fiscală. Irasshaimase!
