În fiecare iarnă, mi se face dor de mare. Cred că scrisul îmi face mereu dor de mare, în sufletul meu a existat dintotdeauna o legătură strânsă între ele.
La mare, mă simt mai aproape eu de mine, cumva, cu foarte multă limpezime interioară, și cam la fel e și în perioadele intense în care scriu, în care construiesc personaje. În ambele ipostaze, ești ca într-un castel și cobori multe trepte spre locul unde vei dezlega misterul, unde vei găsi comoara și vei afla răspunsurile.
Nici 2026 nu a făcut excepție: cam de Anul nou m-a apucat un dor copleșitor de mare, așa că Alex mi-a făcut surpriză la început de ianuarie, într-o zi cu soare – mai face din astea, nu mi-a zis unde mergem, ‘’las că te prinzi tu pe drum’’.
Și adevărul e că, între două ninsori din București, nimic nu te energizează mai mult decât o plimbare pe plaja însorită din Constanța, cu câini fericiți în jur și cupluri de îndrăgostiți – dacă închideai ochii la câteva veșnice obiceiuri după care recunoști românul oriunde ar fi (de pildă, să urle la progenitură: ‘’Ghițăăăăăăă!!! Băăăă, Ghițăăăăă, băăă! Nu te apropia, mă, de apă, fi-ți-ar @#%UU*&&^&^^ ta de căcăcios! Băăăăă, Ghiță, te mușcă pescărușu’, băăăă! Ghițăăăăă, vezi că cazi în canal, uite, bă, canalu’ deschis!!!! Te împiedici, bouleeee! Bă, Ghițăăăă!’’, când logic ar fi mai degrabă să facă un pas și jumătate până la copil și să-l ghideze în direcția dorită, safe și silențios)… ei bine, dacă faci abstracție de astea câteva zeci de lucruri, aproape că ai fi putut spune, imparțial, că te afli într-un oraș mai din sud, mai dinspre Mediterana, mai iubit de turiști. Sau, cine știe, poate a avut acea zi însorită de ianuarie ceva special 🙂
Și terasele din port mi se pare că au un farmec aparte, acolo am poposit cândva înainte de o lansare la ‘’Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată’’. Și plimbările dinspre Plaja Modern spre cazino, și casa aceea misterioasă, ce pare bântuită, și veghează de sus, de pe o stâncă. Am căutat-o și i-am aflat și povestea: Vila Șuțu, construită de prințul Mihail Șuțu, ridicată în 1899 după planul arhitectului Grigore Cerchez, o casă a cărei frumusețe dramatică este pusă și mai mult în relief de o legendă care a circulat pe seama ei. Pe locul vilei, se spunea, existase un debarcader otoman, de unde erau îmbarcate spre a fi trimise sultanului cele mai frumoase tinere din zonă. Acestea, pentru a evita destinul, se aruncau de pe faleză, preferând moartea – de aici, bineînțeles, au apărut multe povești cu fantome ce pot fi spuse la un foc de tabără pe plajă, noaptea.
Ori de câte ori am ajuns în Constanța, cazinoul era fie închis pe termen nedefinit, fie în renovare. Știam că a fost recent redeschis, așa că am ținut să-l vizităm și nu ne-a părut rău deloc. Era aglomerat, era încă împodobit de Crăciun, dar avea și ceva care te rupea de timpul prezent. Pe ferestrele Art Nouveau largi din interior vedeai marea, deloc liniștită, care parcă venea spre tine având și ea niște povești de spus. Nu știu dacă va fi deschisă și terasa de deasupra mării, dar, dacă se va întâmpla, e un loc unde aș petrece fără să-mi pară deloc rău câteva ore din viață.
La subsol, am găsit o expoziție imersivă, o proiecție inspirată de ‘’Metamorfozele’’ lui Ovidiu – stăteai relaxat, pe niște pernuțe, și parcurgeai miturile antice, urmărindu-l pe Ovidiu, care ajunge în cele din urmă la Tomis. Exista și un colț dedicat unei experiențe VR, și o expoziție foto prin care puteai intra în pielea diferitelor viețuitoare din Marea Neagră (mi-a plăcut să văd prin ochii delfinilor, broaștelor, păsărilor).
Am dat o tură și până la Mamaia pustie, un pic plouată, cu plajele ei acum prea largi pentru gusturile unora, Mamaia, cu care am o poveste foarte lungă. Am iubit-o în copilărie, cred că acolo am văzut marea prima dată, înainte să împlinesc un an; țin minte cel mai fin nisip și terasele cu muzică live, până târziu în noapte; am neglijat-o și desconsiderat-o prin anii 2000, corelând-o nedrept cu superficialitatea și fițele celor care o populau predominant, vorbind de ea cumva mereu depreciativ când o comparam cu mai libera și nonconformista Vama Veche; apoi redescoperită cu oarecare drag în ultimii ani, ca pe o stațiune unde respiri, unde nu mai există înghesuiala de pe vremuri, mai ales la sfârșit de sezon (doar în septembrie am vizitat-o, în anii de după pandemie). Culmea, o stațiune și destul de dog friendly, pe plaja largă și aerisită nu am avut deloc probleme cu Seshat, nu s-a arătat nimeni deranjat de prezența și vociferările ei. Bine, trebuie să fii și un pic înclinat spre nostalgie ca să nu te enerveze locuri rămase în paragină pe care le vezi la tot pasul în Mamaia – e pentru mine și Alex deja faimos un parc pentru copii, care arată fix ca în anii 80, puțin mai încolo de plaja Vega… cu tobogane ruginite și ierburi crescute alandala, noi l-am numit Cernobâl.
Am apucat să văd și alte mări în ultimii ani, am găsit locuri care să-mi placă teribil la o considerabilă depărtare de casă (locuri în care plănuiesc să mă mut definitiv când va fi vremea), dar revin cumva și la o afirmație pe care am auzit-o recent, nu mai știu unde: litoralul românesc va avea pentru noi mereu ceva special, aici ne-am întâlnit cu marea prima dată, aici este o parte din copilăria noastră.
