Am crescut la sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90 într-un București gri, pe alocuri poetic, dar tot gri, și cumva credeam că el așa va fi mereu. Nu mi-l puteam imagina altfel. Sigur, căutai la tot pasul lucruri cu care să rezonezi și de care să te atașezi, de multe ori le găseai, dar mai ales proiectai frumusețe și sens, iar repetitivitatea îți devenea familiară. Griul și-a impregnat într-o anumită măsură angoasa și încleștarea asupra felului în care vedeam cu toții viața și lumea, iar un pic mai târziu, când orașul a început să devină mai colorat, cred că prima mea reacție a fost una de respingere: prea mult kitsch, prea multe lumini, prea multe reclame stupide, prea multe clădiri improvizate care ascundeau sau chiar distrugeau arhitectura impresionantă, câtă mai rămăsese și ea, pe ici, pe colo.
Cu timpul, am ajuns să apreciez și culoarea, ba chiar am încercat să îmi imaginez cum ar fi fost Bucureștiul ăsta împodobit în decembrie, viu, scânteietor, dacă așa l-aș fi găsit încă de când am aterizat pe lume. M-am pus în pielea unui copil născut după 2010, care ia de la sine înțelese și sclipiciul, și forfota oamenilor în goana după distracție. Încă nu îmi plac toate… dar m-a surprins chiar și așa bucuria cu care în decembrie, cu câteva săptămâni în urmă, am colindat aproape toate târgurile tematice ale capitalei și am încercat să privesc orașul ca pe ceva nou, prin ochii unui turist, poate – așa cum te forțezi să dai restart unei relații cu o persoană care ți-a scos și peri albi, dar care, totuși, o avea și lucruri bune de oferit, dacă îți schimbi tu poziția din care o privești.
Și, când m-am săturat de colindat târgurile de Crăciun, am dat o fugă și până la Grădina Botanică, un loc pe care de altfel îl iubesc, ca să văd expoziția Garden of Lights – lumea în miniatură. M-am bucurat că s-a păstrat și specificul Grădinii Botanice, care, chiar și așa împodobită și luminată, a rămas zona aia cu liniște, bun gust, spațiu în care să reflectezi, să-ți tragi sufletul pe îndelete.
Am văzut acolo adulți bucuroși, care apreciau fiecare colțișor și se entuziasmau sincer, așa cum te-ai aștepta mai degrabă de la copii să o facă. Și am văzut copii plictisiți, blazați, nerăbdători să termine „turul“, așa cum te-ai aștepta mai degrabă de la adulți să fie. De fapt, există trendul ăsta care presupune că tot ce este cu bling bling și cu povești e de la sine înțeles ca fiind destinat exclusiv copiilor, iar părinții de multe ori îi târăsc pe cei mici în aventuri despre care cred ei că li s-ar potrivi, apoi se plâng că experiența respectivă n-a avut succes (vezi, de pildă, filmele reinterpretate, ca „Alice în Țara Minunilor“, o versiune mai postmodernă la care s-a ieșit masiv din sala de cinema).
Dacă va exista și o ediție viitoare, eu aș recomanda-o mai ales celor trecuți de vârsta copilăriei, de multe ori noi avem cea mai mare nevoie de simplitate, inocență, bucurie sinceră. Chiar dacă pentru o secundă.
