Într-un interviu radio pe care l-am dat acum mai mulți ani, la sfârșitul discuției am făcut o afirmație care la prima vedere ar părea îndrăzneață. Întrebat fiind ce scriitor apreciez cel mai mult, am răspuns Haruki Murakami. De ce am ales acest nume deși pentru foarte mulți, fie simpli cititori, fie oameni de litere, cărțile lui H. Murakami sunt considerate „sărace“ în figuri de stil, amploare a temelor abordate sau impact artistic? De ce nu un Vonnegut, Burroughs, Hesse, Joyce, Borges sau Wallace, Didion, DeLillo? Cineva consacrat sau ușor de consacrat? De ce o alegere care face pe cărturari să strâmbe din nas a prea mult „comercial“? Era loc de mai bine, ar spune nemulțumiții, de o ștachetă mai elitistă. În definitiv, H. Murakami este eternul nominalizat la Nobel din partea celor care nu țin pasul cu adevărata artă de calitate.
În respectivul interviu probabil că nu am primit prea multe puncte de la ascultătorii care își doreau un secret cu care să se laude, un pont din partea cuiva avizat, editor și scriitor în același timp, care să îi pună în lumină specială la vreo serată mai mult sau mai puțin snoabă. Însă eu, prin alegerea mea, mi-am respectat propriul crez filosofic. Acest crez mi-a rămas neschimbat de la discuția de atunci și s-ar putea rezuma astfel: poziția noastră în lume este una cuprinsă de mister și ascundere, de permanentă lipsă a ceva, de absență a adevăratului chip al lucrurilor, iar această stare de mirare în fața necunoscutului nu apare ca o revelație absolută care se pogoară asupra noastră, oameni umili, din partea unei transcendențe binevoitoare (fie ea Dumnezeu sau logica matematică), ci se insinuează în cotidian, în percepțiile și gândurile noastre efemere, în acel știut care aproape că ne scapă prin familiaritatea sa, prin apropierea mult prea mare pe care o avem reciproc.
Ceea ce stăpânim ca oameni, puterea noastră asupra lucrurilor și acțiunilor proprii, cunoașterea de care suntem convinși, toată informația pe care credem că o avem ne dă o falsă siguranță, o cuprindere și o dobândire la care de fapt nu ne mai gândim, nu ne aparține cu totul și pe care o luăm de-a gata interesați fiind doar să privim întotdeauna înspre viitor, spre îndeplinirea unor dorințe și emoții noi. Când ne gândim la ceea ce se află în proximitatea noastră, uităm să ne vedem pe noi înșine ca cei care au creat valoarea atribuită obiectelor din jur și relațiilor eferente. Aici nu mă refer numai la simplele obiecte care ne aparțin, posesiunile noastre pe care le întâlnim și folosim zi de zi, dar și la știință în general, la corpul de cunoștințe ale civilizației umane pe care noi credem, cu aroganță, că le folosim superiori fiind. Suntem convinși că privim privilegiați și că înțelegem complet. Chiar dacă în public o mai scăldăm întrucâtva și afișăm o imagine modestă (mai avem de învățat în fizică, încă nu am învins toate bolile, poate nu avem dreptate de fiecare dată), în sinea noastră toți suntem exemplul efectului Dunning-Kruger. Ne supraestimăm constant abilitățile și nu ne putem abține, pentru că alternativa ar fi să recunoaștem că suntem prea puțin, că ne aflăm în orice moment în pericolul de a cădea, de a aparține unui univers misterios asupra căruia nu avem control. Aceasta este aruncarea în lume: o teamă care ne-a fost dată prin însuși faptul constitutiv de a fi oameni. Iar teama cea mai mare a unui artist e cea de a nu fi capabil să creeze artă.
Și revin aici la Murakami, la a sa familiaritate misterioasă și la plăcerea cu care folosește banalul și aparent neinteresantul deja cunoscut pentru aruncarea unei priviri la un substrat ascuns, altfel inaccesibil. De aceea cred că stilul de scriere al lui Murakami, prin apelul la micile gesturi ale preparării unei cafele, sau pipăirea muchiilor unei fântâni, sau cuvinte rostite cumva clișeic între doi îndrăgostiți, toate pregătesc prin mundaneitatea lor perceperea unei alte lumi aflată în imediata apropiere, într-un spațiu pieziș cu cel comun, dar ușor de întrepătruns după ce ai cheia potrivită. În felul acesta definesc eu realismul magic, mai corect și mai brutal decât imersiunea culturală a lui Borges (pe care îl admir infinit) și decât istoria apăsătoare a lui Gabriel García Márquez (pe care l-am devorat încă din adolescență). Pentru a trăi atât realitatea, cât și magia de la marginea realității e nevoie de un pumn întreg de pietre pe care să le frămânți și să le tot frămânți până ce pielea degetelor tale se confundă cu rugozitatea materiei inerte. Acolo este granița de atins.
Și aduc în discuție și filmul Sentimental Value pe care l-am văzut la cinema săptămâna aceasta, pe care l-aș rezuma ca o căutare a vieții ca o artă. Pentru mine, legătura dintre autorul care a scris În căutarea oii fantastice și regizorul Joachim Trier este privirea detașată din interior. Să explic ce ar însemna o astfel de aparentă contradicție: repetițiile (consecvență apăsătoare), ordinarul (registru al regulilor), lipsa de strălucire (estetic convențional), nemiraculosul (plictisitor fără spectacol comun) sunt căile care ne oferă acces la extraordinar, la minune, la katharsis, la artă ca semn, poartă de intrare, indiciu pentru prezența unei alte ipostaze, una care îmbogățește sensul inițial al unui obiect, al unei stări de fapt sau unei trăiri și care ne deschide înțelesuri anterior refuzate. Să privești detașat din interior înseamnă să fii în poziția privilegiată a celui care acceptă faptul că prezența, clipa, momentul te include și pe tine, cel care creezi și percepi respectivul atribut, și include și obiectele exterioare ție, cele care îți tot scapă mereu, neaparținându-ți și asupra cărora te apleci furibund. Înseamnă, în final, o singurătate de cursă lungă (o întreaga viață, pe care o privești retrospectiv, precum personajul lui Stellan Skarsgård) care îți este proprie responsabilitate ție (acele subtile diferențe nelalocul lor pe care le vede doar Aomame din 1Q84). Prin „noi“-ul actual și prin lucrurile noastre mărunte care ne sunt proprii devenim creatori și trecem dincolo de ceea ce nu suntem, de acea refuzare a lucrurilor care nu se arată decât în momente speciale, magice. Și, astfel, când nu ne dăm la o parte și nu dăm nici realitatea deoparte, viața are rost și ne oferă răspunsuri. Pentru că așa putem să punem corect întrebarea esențială, fiind parte din întrebarea: ce sunt și ce caut pe această lume?
