Nu cred că am întâlnit până acum vreun om care să nu-mi spună: sunt ceea ce sunt azi pentru că, într-un anumit moment al vieții mele, am citit acea carte, am văzut acel film, am ascultat acea muzică, am contemplat acel tablou. Cu foarte puține excepții (și acolo e discutabil dacă e într-adevăr o excepție sau mai degrabă o lipsă de conștientizare), toți cei care avem o idee despre lumea din jurul nostru recunoaștem că am lăsat arta să ne atingă și să ne dezvolte personalitatea și filosofia de viață.
Sigur, pe de altă parte, există și tendința permanentă de a încerca să bagatelizezi munca unui artist. Eh, dar ce face, stă pe scaun toată ziua și creează, dacă l-ar trimite cineva să dea cu sapa… aia muncă adevărată! Folosim opera, creația, munca, chinul, tulburarea, insomnia, goana, epuizarea, depresia, lupta altcuiva, dar poate, poate, ne-ar fi un pic mai comod, așa, dacă artistul ar dispărea din peisaj. Ne cam încurcă el pe acolo. Vrea apreciere pentru munca făcută, uneori nu e nici cea mai conformistă sau comodă persoană… în plus, parcă un pic ne dă și un sentiment neplăcut, ca un fel de complex de inferioritate pe care-l simțim în prezența lui. Ne apasă cu degetul pe acea emoție care se învecinează cu invidia – ni se pare deranjant că există un om care a dat sens propriei vieți, care a avut un vis și s-a ținut de el până ce, de bine, de rău, l-a concretizat sau este în curs de a-l concretiza. O persoană cu un drum. Iar noi, noi bâjbâim, ne luăm după trenduri, azi vrem ceva, mâine altceva, azi luptăm pentru o cauză, mâine pare că alta apare în prim-plan și trebuie să ne conformăm direcției cool a societății. Și ne-am cam dori ca toată lumea să fie așa, trestiuță în vânt. Nu ne place artistul mereu, e încăpățânat, își vede de ale lui, uneori l-ai asemăna mai degrabă cu un extraterestru.
Sentimentele astea au început deja să fie exprimate pe ici, pe colo. Mai bine să existe doar muzică, nu și cântăreți, scria cineva. La fel și în cazul scriitorilor și literaturii: să mi se genereze automat pe telefon un romance, seara, când mă simt cam deziluzionată de viața mea amoroasă, visa o doamnă. Sigur, oamenii cu aceste cerințe au toți ceva în comun – nu ar fi absolut deloc deranjați dacă ar primi produse de proastă calitate, mediocre.
Și, uite așa, cu fiecare luare în derâdere și minimalizare a muncii intelectuale pe care o face o persoană reală, cu atât deschidem și mai mult drumul și oferim putere AI-ului, care în sine este tocmai o depersonalizare, o concentrare pe produs și mai puțin (deloc) pe creator. Îmi mai picase recent sub ochi o discuție care m-a întristat, tocmai pentru că ideile respective se perindă de mult prin diferite minți, au devenit cumva o normalitate; se spunea acolo că este o mare aroganță pentru traducătorul unei cărți să își dorească să fie menționat într-o referire la cartea tradusă de el, că doar n-o să pretindă acum și aprecieri: unii mergeau chiar mai departe și spuneau că nici autorul nu ar trebui până la urmă să aibă pretenții de-a fi menționat când se vorbește despre cartea lui. Cu alte cuvinte, a livrat produsul, la revedere, a ieșit din ecuație. Vorbeam recent cu o prietenă și îmi spunea că, din ce observă, oamenii nu își pun de pildă întrebarea cum se naște ilustrația unei coperte de carte, dacă există un om care a muncit la ea sau dacă a apărut „pur și simplu”. Nici nu mai are rost să amintesc cât de împăcați cu sine s-au simțit mereu și cei care își însușesc pe nedrept munca intelectuală a altora (fie că piratează o carte, fie că își pun numele sub un articol scris de altcineva), pentru că, nu-i așa, cel care a creat ar trebui să fie recunoscător, până la urmă (!), i-am acordat atenție jefuindu-l. Până la urmă, munca intelectuală nici nu-i muncă, e sclifoseală, ne explica altcineva recent într-un comentariu la o postare, altceva e să pui cartofi sau să conduci un TIR.
Iar AI-ul vine exact în direcția asta și umple lumea de „produse”, create cu un pic de conținut luat de colo, un pic de dincolo, te mai și studiază să vadă ce ți-ai dori să consumi, apoi împachetează frumos. Evident, numai artă n-o să fie aia, sau cel puțin nu una care să te dezvolte, să te ajute să crești – pentru a face asta, ea ar trebui să fie nu rețetă, ci o experiență care, tocmai, să te surprindă, să te bulverseze, să te facă să îți pui întrebări, să te scoată din amorțire și confort.
În ce mă privește, am văzut mereu arta și emoțiile care îi dau naștere ca pe un miez al experienței ăsteia de a te afla în piele de om, ceva ce ne diferențiază și între noi, dar și de orice altceva, și n-aș putea vreodată să mă bucur cu adevărat de un produs dacă îl separ complet de creatorul lui. Mi s-ar părea absurd și mi s-ar părea că trișez.
Și între a fi imprevizibil, imperfect și autentic, pe de o parte, și a fi un tabel steril cu atribute care chipurile asigură succesul, eu știu mereu ce aș alege să prețuiesc mai mult.
Am scris despre asta și în cea mai recentă carte a mea, „Ești lumea întreagă. Eseu despre (re)construirea de sine”:
„Arta te face să simți, te învață cum să simți, te duce în direcții interioare despre care nu aveai habar că există; îți rafinează gândurile și emoțiile. Construiește cu tine. Te face un om mai complex. Descoperindu-ți cărți preferate, înveți iubirea, frica, revolta, angoasa.
Recent, pare că ea a cedat deja locul surorii mai mici și nu tocmai dezvoltate intelectual, care este entertainment-ul: oamenii au nevoie de gălăgie, ca să nu rămână singuri cu gândurile lor. Au nevoie de un televizor care zbiară într-un colț și nimeni nu se uită la el, dar mulți se consolează cu ideea că măcar e pornit, măcar e acolo. Au nevoie de scandalul zilei pe rețelele sociale, ca să investească în el cele câteva ore în care nu muncesc, pentru a nu fi în pericolul de a rămâne cu ele neumplute, pradă pericolului de a face lucruri consistente cu acel răgaz deranjant. Au nevoie de bârfe în interiorul micuțului grup de amici din care fac parte, pentru a se simți captivați și oarecum conectați. Entertainment-ul livrează iluzii, în timp ce arta livra substanță celor care aveau încredere că mai există ceva de șlefuit la ei, că merită să lucrezi la tine, că merită să devii ceea ce visai să fii. Da, arta presupune să visezi, să speri, să proiectezi – periculoase lucruri, nu-i așa? În vreme ce entertainment-ul te ține ocupat, te bruiază și te îndepărtează de tine, arta de calitate te apropia de tine, într-un fel în care puține lucruri o mai pot face.
Din ce am observat de-a lungul timpului, într-o lume fără artă oamenii cresc mai asemănători unii cu alții, mai puțin individualizați. Mai încadrați într-o coloană, mai uniformizați. E firesc: dacă arta îți dezvoltă capacitatea de a simți, iar despre inteligența artificială se spune pe bună dreptate că are un gol când vine vorba despre emoții, pe care nu le pricepe, oricât i s-ar explica, ei bine, nu e greu să ne imaginăm cu cine vor semăna oamenii care cresc în universul fără artă.”
