Ce faci dacă, pe parcursul unei vieți, ajungi într-un punct în care, dintr-o mie de motive posibile, pierzi chiar totul?
Ce faci când simți că te-ai pierdut și pe tine, odată cu restul vieții tale?
De-a lungul celor patru decenii trăite, am lăsat în urmă niște oameni, niște locuri, niște profesii, părți dintr-o familie, niște prieteni, multe obișnuințe de viață care nu mai vorbeau despre mine, hobby-uri pe care le credeam pasiuni și multe, multe altele. De câteva ori am fost convinsă că m-am pierdut și pe mine printre ele.
Dar chiar așa să fie? Ce se poate întâmpla într-atât de cutremurător încât să te pierzi pe tine, odată ce te-ai construit asiduu și conștient? Practic, să îți pierzi lucrarea de o viață? Opera în care ai băgat timpul, experiențele, stările, cunoașterea, oamenii relevanți, visurile?
Treci prin iad de câteva ori, convins că la final nu vei mai ieși cu nimic în tine, nu vei mai avea habar cine ești, nu vei mai fi o persoană… Pentru ca apoi, după luptă de regăsire și reconștientizare, să îți dai seama că practic e cam imposibil să te pierzi pe tine vreodată. Când ai luptat ca fiecare pietricică pusă în tine să fie ceva autentic, când ai cunoscut și ai înțeles, așadar te-ai apucat să ridici o construcție – chiar și vulnerabilă, întotdeauna e așa – în cunoștință de cauză, nu la întâmplare, nu după cum ai văzut la alții… când ai inclus cu înțelepciune și cheia de boltă în ea, adică un sens ales de tine după nesfârșite discuții la ceas de noapte cu sufletul tău, nu ai cum să pierzi asta definitiv. Prin orice ai trece. Câte purgatorii puse unul peste altul, câte furtuni, câte păduri dese și întunecate, fără marcaje pe copaci.
Doar că se simte exact ca și cum ai pierde.
Ca și cum n-ar mai rămâne nimic.
Faptul că te pierzi nu se simte ca o bănuială, ca o intuiție, ca pe ceva soft, o adiere. E cea mai puternică durere în carne pe care ai experimentat-o vreodată. E ca atunci când ești pe un drum lung, întortocheat și geros și visezi în fiecare secundă cum va fi când vei deschide ușa casei tale, a căsuței tale iubite, unde e luminat și cald, și unde un cățel și două pisici sar să te întâmpine; și poate că ai acolo pusă bine și băutura preferată, ai și muzica aia specială care te răscolește, și poate visezi să faci o baie lungă, aromată, și mai spre seară să îți inviți câteva suflete dragi ție, să vă ghemuiți pe podea înveliți cu toții în pături și să povestiți și să râdeți până dimineața – iar apoi ajungi în locul unde știai că este casa, nu ai avea cum să-l confunzi, chiar el este, uite, aici ar fi trebuit să fie fereastra de la dormitor, de aici ai văzut de sute de ori răsăritul, și aici ar fi trebuit să fie teiul plantat de tine, unde vine aceeași pasăre în fiecare dimineață și îți cântă, și aici sigur era nucul, în care se urcau veverițe, iar câinele tău a făcut de un infinit de ori ture în jurul pietrei ăsteia… și, pur și simplu, în locul casei acum este o grămadă de nimic. De parcă ai fi aterizat într-un univers paralel în care viața ta încă nu a început să fie trăită, încă nu te-ai apucat să lucrezi la ea, încă nu exiști.
Cam așa se simte să te pierzi, doar că de vreun miliard de ori mai rău, mai intens. Imaginează-ți că, după ce nu ai mai găsit casa, ai o senzație copleșitoare că nu te mai recunoști nici pe tine. Astea nu sunt mâinile tale, părul ăsta care îți atârnă pe umeri nu-ți spune nimic familiar, astea nu sunt gândurile tale, ar fi trebuit să existe și niște amintiri pe undeva, dar acum pare că s-au ascuns, rușinoase, și ale cui sunt oare picioarele astea încălțate în niște ghete pe care nu le-ai mai văzut până acum?
De cele mai multe ori, senzația asta de înstrăinare puternică de tine apare după o vreme în care ai mers cu depresia în spate, fără să o simți neapărat – credeai că e vârsta, că așa s-a schimbat un pic mersul tău, că e normal, așa spun toți, e normal să înaintezi mai greu de la un timp prin viață, se cheamă maturizare, mergi așa, mai încovoiat de spate pentru că nu mai ești naiv, nu mai ești optimist, nu mai crezi că tot ce zboară se mănâncă, acum ești realist, un pic învins, și așa se merge când ești învins, doar un pic încovoiat, nu te mai crede așa specială, cu toții mergem încovoiați aici. Iar tu nu bănuiești că depresia s-a așezat confortabil în cârca ta. Și chiar dacă ai bănui, de unde să știi că există feluri în care ai putea să o dai jos de acolo? Nimeni nu (prea) vorbește despre asta.
Îți spui că te apasă doar parcursul vieții tale de până acum. Bagajul emoțional, cum se mai spune la cursurile de dezvoltare personală și la cele câteva ședințe de terapie la care ai participat. Culmea, credeai că e un bagaj oarecum lejer, de mână; nu includea mai mult de câteva traume principale și vreo câteva zeci secundare, niște pierderi, acolo, e adevărat că mult timp n-ai dormit și n-ai respirat din cauza lor, dar sunt vechi, până la urmă, nu-i așa?, și mai includea niște burnout-uri, niște boli, niște rupturi și alte începuturi care nu prea au fost ce visai, și multă, multă ceață care îți râcâia sufletul, ceața aia care se lăsa tot mai grea peste ce erai tu pe dinăuntru și îți spunea că mereu vei fi altfel, mereu vei cere prea mult, vei avea așteptări prea mari, îți vei dori ca toți oamenii semnificativi pe care îi întâlnești să fie chiar oameni, să poți vorbi un limbaj articulat cu ei, să le dai emoțiile tale așa, în stare pură, și apoi, cândva, să îi rogi să ți le dea și ei într-o anumită formă înapoi, numai ca să vezi că au avut grijă de ele, că au știut să le conțină și să le înțeleagă, or asta e atât de imposibil, e o aroganță infinită, cum să ai pretenția ca toți oamenii să fie cu adevărat oameni, nu știi că, dacă ești o ființă norocoasă, doar unul la o mie e cu adevărat om? Și poate tu nu te numeri printre norocoși. Poate ești și tu ca filosoful ăla, Diogene, care mergea ziua în amiaza mare cu o lampă aprinsă în mână și spunea că doar caută un om.
Iar, după o vreme de apăsare, după ce ai constatat că ușor-ușor ai cam pierdut tot ce îți plăcea în lumea exterioară, observi că îți devii tu ție străin. Începe cu mici gesturi. De ce am spus asta, de ce am acceptat o anume invitație, chiar nu voiam să merg acolo, cine e persoana care a răspuns în locul meu? Când am uitat să-mi susțin ideile în care cred cu tărie, care a fost momentul din care am uitat cum se spune nu? De ce merg acolo, de ce fac lucrul ăla, unde s-a scurs timpul meu? Parcă am trăit ca un somnambul în ultimii ani. De fapt, unde mergeam, mi se părea că alergam și era important să ajung, dar acum nu mai știu deloc unde, care era destinația mea… Uneori transpir, îmi bate inima tare și parcă am tendința să mă tot uit peste umăr. De ce mi-e frică tot timpul?
Și e adevărat: există un punct final. Cel în care te izbești de ceva. Poate de un zid real, poate de o persoană… poate pur și simplu asculți un cântec sau vezi un film și te trezești ca dintr-un coșmar în care ți-ai dat voie să stai prea mult, să te lași chinuit prea mult de fantome rele.
Realizezi, cu o spaimă nouă, că timpul în care nu ai fost tu ți-a scăpat printre degete, s-a dus, a îngroșat acum stiva aia de lucruri moarte pe care o numim trecut, și de acolo nimic nu se mai întoarce vreodată cu adevărat. E ca o grămadă de haine pe care nu le mai vrei și le-ai depozitat undeva anume pentru a fi luate și arse, sau în cel mai bun caz transformate în alte haine, unele străine, pe care nu le vei mai recunoaște în noua lor formă, dar măcar se vor mai bucura în viitor oameni de ele: în orice caz, din grămada aia nu îți mai este permis să îți alegi o haină asupra căreia te-ai răzgândit și o vrei înapoi. La fel este și timpul tău devenit trecut. Nu poți spune: nu, anul ăla nu l-am trăit la vremea lui cum se cuvine, nu l-am simțit cu adevărat, parcă nici nu mai țin minte cum a zburat, mi-aș dori să mai primesc măcar o mică parte din el, măcar o lună, o săptămână, să-mi răscumpăr greșeala de a-l fi irosit.
Important este însă că te trezești.
Te scuturi de toate rămășițele coșmarului.
Iar trezirea este primul pas prin care revii la tine.
Al doilea pas e să te contempli, șocat. Stai așa, de unde să încep? De fapt, să încep ce? Cine mai sunt? Unde m-am lăsat? Înfrigurat, cauți un punct anume în trecut, un eveniment, trebuie să fi existat o întâmplare distinctă în urma căreia s-a rupt un fir și, dacă te-ai întoarce acolo, clar ai putea să îl reînnozi și să mergi mai departe așa, tot e ceva, mai mult decât nimic. Dar unde, unde? Să te întorci așa mult în urmă, oare, să te întorci în copilărie și să rescrii de acolo? Să te regăsești pe acolo? Nu, n-ai putea. Mai recent, să mai scotocim, să mai analizăm. La prima înfrângere, la prima dezvrăjire a lumii, la prima cădere? Nu, căci îți aduci foarte bine aminte, după ea te-ai ridicat bine mersi, ai mers mai departe, chiar și împleticit, te durea îngrozitor, parcă aveai o gelatină în loc de minte, dar te-ai ridicat și ai mers mai departe și după o vreme ai fost bine. Sau așa ai crezut. Decenii întregi ai crezut că, dacă pari bine, chiar ești bine. Îți amintești că ai văzut o dată o scenă greu de uitat, un urs lovit de o mașină în viteză, și după impact ursul s-a ridicat și a mers împleticit o vreme, până la buza pădurii, iar apoi parcă ușor și-a intrat în ritm, în orice caz se ținea pe picioare, și dacă putea să meargă până la urmă probabil a fost bine, nu?
Nu știai pe atunci prea multe nici despre urs, nici despre tine. Credeai cu tărie că tot ce se ridică de jos supraviețuiește, probabil voiai să crezi asta. Nu bănuiai pe atunci câtă minciună stă în zicala pe care o auzeai încă de la grădiniță, Ce nu te omoară te face mai puternic, de fapt nu e doar minciună, e minciună doar la început, pentru că te-o face mai puternic în timp, după multă, multă vreme, după multă, multă luptă, dar la început te face praf, te șubrezește, te umple de îndoieli și de suferință. Nu bănuiai că traumele au un fel parșiv de a se așeza unele deasupra altora, și într-un fel contraintuitiv rana care se așază pe rană doare și mai tare, e contraintuitiv pentru că unii ar spune că nu are cum, pielea e mai tăbăcită dacă a fost rănită și parțial vindecată, dar uite că nu-i așa. Fiecare traumă nouă o retrezește pe cea veche, o potențează, și ai un strat de traume care se tot retrezesc și urlă noaptea în somn ca lupii la lună. Ai un strat de traume ca un tort de nuntă supraetajat, cu multe rânduri, cremă peste blat peste cremă peste blat, și poate că va veni și ziua când Ce nu te omoară te face mai puternic, dar până atunci ți s-a tot lungit gâtul așteptând-o.
Așa că nu, firul nu e neapărat rupt la prima traumă, dar nici chiar întreg nu mai e, însă nu are rost să te întorci până acolo și să speri că vei reînnoda. Pentru că, de fapt, nimic nu trebuie reînnodat. Da, trecutul e un loc plin de sens unde merită să te întorci și să înțelegi cât mai mult, să repari acolo, pe loc, fără să aduci în prezent – să ierți, să faci pace, să vezi ce ai fi putut face altfel, să înveți lecția, să iei partea bună. E bine să stai acolo atât cât îți cer versiunile tale mai vechi, mai tinere. Lasă-le să-ți vorbească, să îți spună tot. La rândul tău, fii cât poți de sincer cu ele.
Apoi, trage ușa. Uită-te la tine cu atenție. Cine ești azi.
Și începe cu tine procesul de redescoperire. Care, îți promit, va fi și mai minunat decât cel de la început, în care ți-ai folosit toată libertatea, inspirația și cunoașterea ca să te construiești în persoana care ți-ai dorit să fii, persoana aia pe care s-o privești cu drag în oglindă zi după zi. Pentru că, acum, te întorci la ceva familiar, chiar dacă nu pare așa la început, chiar dacă pare greu la început. Te întorci la căsuța aia pe care o credeai dispărută pentru totdeauna, dar nu era.
La început, ai avut libertatea deplină să alegi cine vrei să fii. Din toate modelele posibile de oameni, tu l-ai țesut cu migală pe al tău. Detaliu cu detaliu, trăsătură cu trăsătură. Ți-ai spus, ăsta mi se potrivește, așa vreau să fiu. E un amestec din tot ce am iubit vreodată: în oameni, în artă, în locuri, în animale, în sentimente, în gânduri, în viziuni.
Acum, ai un alt fel de libertate, poate chiar mai frumoasă – să alegi în cunoștință de cauză. Să alegi cu tot ce știi deja la jumătatea drumului. Nu să mai alegi din orice posibilitate, ci doar din ce au mai bun în comun versiunile tale trecute. Acum, știi bine unde se termină unele drumuri. Știi ce merită și ce nu. Știi cât durează să alergi după un vis, cam estimezi care e timpul rămas la dispoziția ta, și poți hotărî dacă visul merită sau nu – poate găsești unul mai bun? Poate ceva nou?
Și cum începi reconstruirea de sine, efectiv?
Simplu. Pornești de la toate lucrurile care îți plac. Fă o listă în minte cu tot ce ți-a plăcut vreodată. Vezi cât e autentic de acolo, cât de bine se integrează pasiunile astea în tot ce știi despre tine, și dă-le la o parte, dacă e cazul, pe cele care au fost doar de circumstanță. Ce rămâne… acolo ești tu. Peste pasiuni, adaugă un sens – direcția în care ‘’te-a tras ața’’ mereu să mergi, fără să te forțezi, fără să te împingă nimeni de la spate. Acolo e drumul tău. Ai încredere în el.
Și învață mereu – despre tine, despre lume. Curiozitatea și cunoașterea îți dau ce ai nevoie: să fii stăpân pe viața ta și să fii lucid. Luptă-te să nu mai lași umbre să se așeze deasupra ta, să te îndepărteze pe tine de tine. Umple contururile. Simte tot ce ești.
Gata, deja ai (re)început.
[fragment din cartea ‘’Ești lumea întreagă. Eseu despre (re)construirea de sine’’]
