Primul lucru pe care l-am făcut atunci când eu și Cristina ne-am mutat unde stăm acum a fost să ridic în curte un mic zid din cărămidă, pe care l-am lăsat netencuit și pe care de-a lungul timpului s-a adunat patina anilor așa cum anticipasem. De unde interesul meu pentru cărămidă, obiectul acesta atât de mundan și poate, pentru unii, aproape grobian, treaba meșterilor, nu intelectualilor? Am un răspuns ceva mai complex, care pleacă de la faptul că argila a fost primul material folosit de om nu doar luat de-a gata din preajma sa și fasonat, împletit, precum piatra sau lemnul sau stuful, ci transformat, prelucrat prin ardere la soare sau în cuptor într-o primă formă de expresie a puterii. Prin ce s-a numit mai târziu arhitectură, omul a căpătat pentru prima dată putere cu adevărat asupra naturii, așezând în jurul său intenții, îndeplinind nevoi proprii și proiectând un scop ulterior. Cunoaștem foarte clar diferența între ceea ce numim artificial, urbanul, „asfaltul“, și teren sălbatic, neprelucratul, „pământul“. Iar cărămida a fost și încă mai este punctul de pornire, liantul pentru această așezare conștientă a puterii umane, nu numai simbolic, dar și fizic, structural. Aproape toate catedralele din nordul și centrul Italiei sunt construite din cărămidă, peste care s-a așezat piatră sau marmură aparentă, moștenire a ingineriei romane. Duomo di Siena și Santa Maria del Fiore sunt exemple de catedrale albe care la baza sa au un material ascuns, cărămida, însă alte catedrale italiene își arată fără jenă fațadele neterminate, așa cum se întâmplă cu faimoasa Basilica di San Petronio din Bologna.
O filosofie a arhitecturii ar trebui în mod esențial să pornească de la materie, de la substanța grosieră pe care o folosește, nu de la linia zonelor de demarcație între diferite spații utile. Materialul compune forma, în acest caz, adresându-se simțurilor omului în mod direct: vedem volumul clădirii în cauză, simțim perspectiva în spațiu, anticipăm schimbarea de unghi pe măsură ce înaintăm, auzim pașii pe care îi facem în mișcarea noastră și putem să pipăim rugozitatea pereților și obiectelor din interior. Cu alte cuvinte, prin materialitate suntem și noi părtași, odată cu corpul nostru, la locul în care ne aflăm. Desigur, intervin și afectele, ceea ce simțim noi referitor la acest spațiu perceput, raportare de moment, dar este o apariție secundară, ulterioară corporalității. Ceea ce primează în mișcarea prin spațiu este impresia pe care o fac lucrurile asupra noastră, o imprimare, așa cum spune și cuvântul „impresie“, prin apăsare, presare venită din afară către noi, receptorii. Senzația de acest tip, de imersiune totală care ne atinge prin prezența unui mediu imediat, clădirea în care ne aflăm, ce nu ne lasă indiferent, nu ne lasă cu gândurile noastre de moment și cu rătăcirile inevitabile la fieștece și fieșcine, poate fi descrisă cel mai bine intrând într-un spațiu sacru. Moschee, sinagogă, templu, altar, stupa, mănăstire sau biserică, oricare dintre ele răspund acelei definiții eliadiene a spațiului sacru, axis mundi ca centru și punct de pornire al unei meditații asupra însăși naturii umane. Nu este întâmplător faptul că pe ermiții din pustie apasă cea mai grea responsabilitate a pioșeniei: să fii drept în credința ta fără ajutor din afară. Nu mă refer aici la retragerea prozaică din lume, la renunțarea aceea a bunurilor și dorințelor și interacțiunilor sociale care ne sperie pe noi ceilalți (asta a reușit în mare și cinicul Diogene din Sinop în butoiul său), ci la greutatea cu care îți poți proiecta și ține drept jurământul de smerenie fără să faci apel la vreun obiect din exterior, din preajma ta. Fără ritualuri colective, fără posesiuni cu valoare simbolică (altele decât crucea și Biblia memorată), fără prezența efectivă a cuvântului divin în cadrul unei revelații colective precum este locașul sfânt. Anahoretul își arogă asupra sufletului său întreaga greutate a imaginării acelui spațiu interior prin care să participe la cuvântul lui Dumnezeu. Noi, restul, mirenii nealeși, ne bazăm pe obiectul prezent, pe o substanțialitate a divinului care să ne vorbească prin simțuri și cu ajutorul căreia să ne ridicăm la înălțimea cerinței omului, de mărturisitor al celor sfinte. Este valabil și pentru credincioși, de orice confesiune, și pentru atei. Nu mă laud, dar nici nu își e rușine să spun că eu sunt ateu, iar acest lucru nu întinează pentru mine cu nimic posibilitatea existenței unui spațiul sacru, a unei înălțări spirituale de tip religios (așa cum, discutând cu unul dintre profesorii mei de la Facultatea de Filosofie, a fi ateu nu înseamnă să fii „om fără Dumnezeu“ incapabil de iubire).
Am vizitat Ravenna în toamna lui 2023. Prima mea interacțiune cu acest oraș italian din regiunea Emilia-Romagna a fost prin suburbia Classe, fostul port și ultima capitală a Imperiului Roman de Apus, locul în care s-a născut metaforic întunericul Evului Mediu prin foederatul Odoacru, Rex Latin, client germanic al lui Zenon din Constantinopol, dar prim rege barbar al Italiei. Mai mult decât lucrarea lui Saul din Tarsus, decât învățămintele părinților alexandrini și decât conciliile răsăritene, acest loc al Ravennei marchează, în opinia mea, obârșia creștinismului primar în forma sa spațială, de intersecție a istoriei cu spiritualitatea. Pentru că în a ei suburbie provincială se află o biserică minoră, dar parte din patrimoniul UNESCO, Basilica di Sant’Apollinare in Classe, ridicată din cărămidă în stilul arhitectural al clădirilor publice din vechiul imperiu și finalizată în 536, imediat după moartea lui Teodoric ostrogotul, patronul lui Boethius. Intrarea în această bazilică a reprezentat pentru mine o manifestare directă a sacralității. Desigur, nu era prima dată când vizitam biserici și catedrale, însă ridicând ochii către bolta de lemn, am simțit în acel moment golul care ne separă de lucrurile imediate din jurul nostru, acea stare a materiei de care am vorbit mai devreme. Nu mă refer acum la epifanie, la o revelație a divinului care mi-ar fi fisurat ateismul din mine prin vreo experiență religioasă, ci de o sacralitate mundană care vine dinspre „natură“. Desigur, „natură“ e un cuvânt mare și dificil de potrivit în general și cu atât mai mult într-o discuție despre spiritualitate, și totuși înglobează atât artificialul „asfaltului“ amintit, cât și „pământul“ primar. Naturalul ca mediere între omul care își impune puterea sa asupra lucrurilor și o putere care vine de deasupra sa (dinspre ceva ce nu poate cuprinde direct cu simțurile, o istorie a umanității care se regăsește în tot ceea ce este și gândește). Și prima expresie a naturalului ca mediere este substanța cărămizii și a obiectelor pe care le formează, așa cum e Basilica di San Vitale.
Aș mai avea multe de spus, dar Cristina tocmai ce m-a certat că nu stau cu ea în prima zi de Crăciun și scriu în schimb texte care probabil că nu interesează pe nimeni, așa că mă opresc aici. Eu vă sfătuiesc să vizitați Ravenna și să observați simplitatea și frumusețea clădirilor paleocreștine.
