În toamna lui 2024 m-am reîntors la studiul serios al filosofiei începând masterul de Istoria și Circulația Ideilor Filosofice de la Universitatea din București, la 20 de ani după susținerea licenței tot la Filosofie. Intrat după absolvire în activitatea de publicitate și apoi trecând la munca editorială, care mi-au solicitat complet întreaga energie, aproape că uitasem cât de mult m-a pasionat și cât de mult a însemnat pentru mine perioada de cercetare academică. În 2003 susținusem și licența de 4 ani în Drept, meserie pe care însă nu am practicat-o niciodată (în afară de a-mi scrie propriile contracte și de a mă consilia singur), iar licența din 2004 luată în Filosofie a fost pentru mine singura „profesie” pe care mi-am arogat-o vreodată (una atât de inutilă, de altfel; cine te angajează ca „filosof”?; nimeni, vă zic eu, d-aia am ajuns Art Director). Tot în facultatea de Filosofie, în 2000, am cunoscut-o și pe Cristina, colegă cu mine, cu care bântuiam în egală măsură biblioteca și barurile din Regie, și în 2025 am împlinit 25 de ani de căsătorie, o legătură comună perpetuă.
M-am îndepărtat timp de 20 de ani de filosofie, prins în ceea ce se cheamă, simplu, viață, doar tangențial recitind cărți care mă marcaseră în trecut și care încă îmi vorbeau. De data aceasta, odată cu masterul, cu noi cursuri și cu vechi prieteni, dragostea mea pentru gândirea critică s-a reaprins, am citit din nou foarte mult, am meditat, am împărtășit cu jumătatea mea ideile care mă măcinau intelectual și se pare că toată această nouă vervă a contaminat-o și pe Cristina, care mi-a luat-o înainte și a scris prima ei carte de filosofie aplicată.
„Ești lumea întreagă. Eseu despre (re)construirea de sine” este un mic îndrumar al redescoperirilor, o chemare la autenticitate care a existat dintotdeauna în romanele ei (prin vorbele personajelor atât de vii pe care știe atât de bine să le contureze), dar autenticitate care de data aceasta este expusă în simplitatea unui îndemn la auto-reflecție. Eu văd cartea cea nouă a ei și ca un semn al maturizării venită nu din vârstă fizică, ci din istoria „vârstelor” pe care le trăim cu toții acum, o obligație creatoare de a desluși sensuri viabile în felul apăsător în care suntem obligați să trăim epoca actuală, a alienării între noi și cu noi. Nu ne mai știm, nu ne mai simțim, ne pierdem așa cum, poate, și eu m-am pierdut acești 20 de ani față de cel care eram cel mai sincer cu mine, cel mai profund și intens, lectorul unui Nietzsche sau Ricœur.
Vă recomand să citiți prima carte de non-ficțiune a Cristinei Nemerovschi. Este accesibilă, doare doar dacă vrei să te cobori în adâncul tău și merită să ieși la suprafață împreună cu sfârșitul paginilor sale. Și are puține note de subsol, sesizabil mai puține decât o să aibă disertația mea pe Michel Foucault. Cât trebuie pentru ca academicul să coboare în lumea reală.
