Mi-a atras atenția trailerul filmului Die My Love, o dramă psihologică despre depresia post-natală și psihoză, cu Jennifer Lawrence și Robert Pattinson în rolurile principale, cu Sissy Spacek și Nick Nolte în cele secundare, așa că am fost să-l văd (aparent, la noi nu s-a bucurat de prea multă popularitate – după numai vreo două săptămâni de la apariție, mai rula o singură dată pe zi, într-un singur mall din București). Regizat de Lynne Ramsay, cunoscută și pentru We Need to Talk About Kevin (2011), Die My Love este inspirat de cartea cu același nume al scriitoarei argentiniene Ariana Harwicz și a fost nominalizat la Palme d’Or 2025.
Greu de privit pe alocuri, categoric tulburător, intens, oarecum haotic și fragmentat (acestea două fiind și criticile cel mai des întâlnite în review-uri, din ce am citit), Die My Love are două merite principale, cred. Aduce în prim plan niște teme complicate, despre care încă nu se vorbește pe cât ar trebui: izolarea, depresia, căderea în gol în propria minte, schimbările din viața unui cuplu tânăr odată cu apariția copilului, traumele care duc la atașament nu tocmai sănătos, comunicarea defectuoasă și altele. Al doilea merit este interpretarea lui Lawrence și Pattinson, care te ține lipit de ecran, chiar și când filmul pare să își piardă firul principal sau când îți lasă senzația un pic obositoare că se învârte în cerc. Jennifer Lawrence a spus de altfel că s-a identificat „într-un mod devastator” cu rolul personajului Grace, simțind izolarea și depresia ca pe acelea ale „unui extraterestru”. Unele scene sunt pur și simplu frumoase prin tristețea pe care o transmit: mersul lui Grace de-a bușilea prin iarba înaltă, focul din final. Este o poveste în care fie te regăsești, fiindcă ai trăit ceva asemănător, fie ți se pare absurd și îți creează o senzație de disconfort prin brutalitatea emoțiilor.
Cum spuneam, din curiozitate am aruncat un ochi și la reacțiile altora care au văzut filmul – pentru că este genul ăla de piesă de artă unde subiectivitatea receptorului este importantă, și cred că o parte din mine își dorea să găsească oameni care au simțit ce am simțit eu. Și așa am avut încă o dată dușul ăla rece al trezirii la realitate. E 2025, și lumea încă se mai oripilează că oamenii îndrăznesc să mai aibă și depresie. E 2025, și cu toate astea încă judecăm comportamente care nu se înscriu în tipare, încă măsurăm cu pahar din ăla gradat pentru bebeluși câtă durere încape în cineva, și dacă se încadrează în ceea ce am vrea să-i dăm noi voie, noi, ceilalți. O revelație pe care am avut-o, odată cu citirea unor review-uri furioase: America trumpistă a cam început să semene cu România, în special când vine vorba despre natura prejudecăților oamenilor care nu vor deloc să scoată capul din cutie, crezând că așa se apără, că așa se pot agăța de trecut, că așa vor împiedica prezentul să vină peste ei, fără să conștientizeze că el a venit deja. Doar că ei nu-l pot vedea, fiindcă au rămas pe afară. Nu pot vedea nici viața, de altfel, pentru că îi sperie multitudinea ei de nuanțe.
„Dacă văd un om care nu dă doi bani pe el, eu de ce aș face-o?”, se întreba un cinefil, fără ca măcar să aibă vreo secundă intuiția că vorbește fix despre un cerc vicios; uneori, ca să faci pe cineva să dea doi bani pe el însuși, trebuie să o faci tu înaintea lui – ai putea să înțelegi că tocmai din „Eu de ce aș face-o?” se naște suferința, izolarea, sentimentul că nu mai aparții nicăieri. Iar societatea de azi e bolnavă în multe feluri, e cam la fel de bolnavă ca Grace, iar suferința ei vine parțial din deconectarea noastră, din acel „da’ mie ce-mi iese?”, spus cu aroganță și lipsă de empatie.
Și da, se vorbește acum mai mult ca în trecut despre tulburările emoționale, despre sănătatea mintală, despre relații toxice și despre cum a fi părinte nu e o fericire continuă, despre cum drumul tău uneori se înfundă și ai nevoie de o putere imensă ca să ieși de acolo și să o iei de la capăt. E minunat că se vorbește, dar aparent mai este multă conștientizare de făcut. Lumina este încă departe, iar tunelul e lung.
