Să fiu înconjurat de plante, copaci, natură în general (cu tot cu animalele, păsările și, da, insectele adiacente) este pentru mine mai mult decât o simplă stare de bine, o relaxare din familia a ceea ce multe doamne cititoare de fosta revistă „Formula AS” (și actuale septuagenare, probabil) ar zice că e „integrarea în flux”. Este adevărat că sunt atras de o filosofie panteistă și că în adolescență eram avid cititor de texte daoiste și zen și exegezele occidentale aferente. Dar să fiu aproape de culoarea verde în general este mai mult și decât des-artificializarea pe care o căutăm atât de mulți, o reîntoarcere la o stare mai calmă a lucrurilor, în care să apelăm la substratul nostru instinctiv, care răspunde somatic, automat, la cele câteva milioane de ani de evoluție formativă (aici nu pot să mă abțin și să nu spun că dogmatismul cu care anumite persoane religioase iau de bună crearea omului de abia câteva mii de ani, de către Dumnezeu, bineînțeles, este una dintre cele mai bune exemple de contorsiune mentală auto-indusă). Să intru într-un spațiu urban care conține (multe) plante nu are legătură cu religia, de orice fel, nici cu spiritualitatea păgână și „fluxiană” prost înțeleasă, ci este un moment instantaneu de proprie reflecție, de situare a mea în lume, într-o lume generică, originară, primară, din care eu fac parte într-un mod aleatoriu și, cumva pozitiv, umil. O umilință a omului care își vede evidentă în fața ochilor poziția, „staza” sa într-un lanț cuprinzător și care nu strânge, un lanț asemănător cu cel făcut de moleculele de ADN sau de electronii care gravitează în jurul nucleului, o reglare naturală a lucrurilor care nu îți impune o reacție anume și te lasă să „admiri” creația. De aici cred că vine starea de bine pe care mulți o simt atunci când intră într-o seră, se plimbă printr-un parc sau vizitează o grădină botanică.
Las deoparte recomandarea psihologilor de reconectare la natură, însă amintesc totuși de similitudinea cu „grounding”-ul, ancorarea în moment atât de utilă în terapia depresiei și anxietății. Puterea acestei tehnici folosește chiar conexiunea permanentă și deja existentă între mintea umană și mediul din jurul său proxim, imediat și pe care noi o ignorăm și o punem deoparte într-o cutiuță nevizitată atunci când suntem concentrați la planurile noastre mai mult sau mai puțin reușite (de obicei nereușite, că d-aia suntem constant nemulțumiți ca specie). Corpul nostru, starea noastră de a fi tot timpul posesorii unui trup care primește informații din exterior sub forma unor percepții, senzații, imagini este o prezență continuă. Informațiile primite de corp vin fără întrerupere, chiar dacă noi nu le conștientizăm decât în foarte mică măsură. Este alegerea noastră să ne mai și oprim din împachetarea instantanee a stimulilor și depozitarea lor în acele cutii pe care se va depune praful și să fim impresionați de frumusețea, calmul și naturalețea unei nervuri semi-transparente care, de cele mai multe ori și predominant, are culoarea verde.
(PS: ambele mașini pe care le-am avut de-a lungul timpului, două la număr, au fost verzi, poate ca să tempereze din „ustensilitatea” heideggeriană a mecanicității.)
Pontul meu: când simt că vreau să mă relaxez, intru pe canalul acesta de YouTube – https://www.youtube.com/@summerrayneoakes
