Pentru a descrie realitatea psihică și mecanismele sale, în esență o cale de mijloc[1] între lucru și idee, Carl Gustav Jung opune conceptului de tabula rasa cel de arhetip ca manifestare a unui fundal colectiv inconștient, marcă genetică a însăși ființei umane în istoricitatea sa evolutivă, spațiu de acces la unus mundus[2], substratul primordial și atemporal al vieții care transcende dualitatea spirit/materie, subiect/obiect și trecut/viitor, coniunctio oppositorum prin excelență.
Arhetipul este un concept care a produs ruptura sa cu Sigmund Freud, începută în 1912 în Psihologia inconștientului[3], ruptură axată pe natura freudiană a libidoului ca forță primară în opoziție cu descoperirea de către Jung, în urma propriilor analize ale pacienților săi, a unor elemente suplimentare și definitorii în explicitarea lumii psihicului. Spre deosebire de Freud, care s-a oprit la inconștientul personal ca expresie a sexualității reprimate, Jung pune la baza întregii sale structuri axiologice ideea de inconștient colectiv, care permite un nivel mai adânc de acces la schematica arhaică a ființei umane: „For the archetype, as Jung conceived it, is a precondition of life itself; its manifestations not only reach upwards to the spiritual heights of religion, art and metaphysics, but also down into the dark realm of organic and inorganic matter.“[4] Freud a considerat imaginile mentale ca reprezentări ale pulsiunilor, în timp ce Jung le-a văzut ca expresie a unui fenomen primar, chtonic, capabile de o activitate autonomă.
Dacă la Freud psihicul are tripartiția liniară id, ego și supraego[5], în care id-ul are rolul de recipient al instinctelor primare și supraego-ul de sumă a regulilor societății și a idealurilor moralizatoare, Jung vede psihicul într-un mod dinamic[6], ca un raport permanent între arhetipuri, ego și Sine. Arhetipalul este activ atât în zona inconștientului personal și cel colectiv, dar și în zona conștientă a măștii pe care o prezentăm lumii și nouă înșine, persona, arhetip social care se construiește ca o interfață cu mediul exterior, obiectual, folosind materialul cultural și primar moștenit generațional. Persona este imaginea pe care ne-o oglindim nouă, ceea ce vrem să afișăm ca aspirație, dar și interfața prin care percepem structura duală subiect/obiect a lumii exterioare, fizice. Această percepție a structurii duale este reluată în polul opus, în zona cea mai ascunsă a psihicului, unde sub ego se află arhetipurile umbrei, care preia parțial rolul de id freudian, la linia de demarcație dintre conștient și inconștient, și cele ale animus/anima, zona tipologiei masculine și feminine inverse sexului biologic. În cel mai adânc spațiu, ca un fundament pentru animus și anima, se manifestă zona Sinelui, cercul atotcuprinzător al completitudinii care ghidează integrarea conștientului și inconștientului prin exprimarea unor multiple arhetipuri[7], imagini arhaice ale percepției intime, categoriale, ale ființei în lume, a felului ontologic în care umanul este construit la nivel de bază.[8] În această descoperire de Sine se produce procesul terapeutic al individuației ca unire a subiectivului și obiectivului cu ajutorul conștientizării structurilor colective imaginative.
Prin metodologia psihologiei analitice, Jung a dorit să contracareze nominalismul, tendință dogmatică ce ar subsuma universul psihic unui spațiu al concretului, deschizând astfel calea spre ignorarea puterii creative a psihicului. Deși, aparent, – denunțând căderea în uitare a originilor alchimice ale chimiei și cele astrologice ale astronomiei, apelând la un anumit tip de misticism ca formă de cunoaștere și fiind apropiat prin teleologia sa vitalistă de Lebensphilosophie – ar putea fi pus în antiteză cu idealismul transcendental, totuși Jung a ținut să sublinieze în mod repetat faptul că psihologia analitică urmează rigorile categoriale și trebuie să supună criticii propriul aparat conceptual pentru a fi pe de o parte eficientă în cazuistica psihiatrică (vindecarea nevrozelor), cât și, pe de altă parte, pentru a permite procesul de individuație, scopul ultim al oricărui demers de descoperire a Sinelui, acea ultimă treaptă a devenirii umane. Schimbarea de paradigmă operată de către Kant prin readucerea în discuție a problematicii subiectului îndreaptă direct atenția cercetărilor asupra psihicului uman. Dacă schema categoriilor logice kantiene dă seama de posibilitățile și limitele cunoașterii umane, pentru Jung schema arhetipală are în vedere categoriile imaginației. Similare ca rol, dar nu identice[9] cu ideile înnăscute platoniciene (εἶδος), categoriile imaginației sunt cele care „încadrează“ realitatea externă prin filtrul instrumental moștenit de la inconștientul colectiv și devin forme a priori[10] în care se concretizează o imagine sau alta în funcție de experiența conștientă. Astfel se produce o trecere substanțială de la arhetip ca instrument potențial la arhetip ca imagine dinamică și afectivă, ce poate produce rezultate psihice la nivel individual[11].
În această imagine arhetip se contopesc afectul, reprezentarea și acțiunea ca o stare de potențialitate în actualitate[12], o sinteză a dualității anterioare, o subiectivitate[13] cu sens și realizare a psihicului ce trebuie experimentată, trăită, imaginată. Experiențele psihice sunt fenomene reale, cu efect asupra vieții persoanei, pe același plan cu realitatea obiectuală (cu nevrozele ca semn al dezechilibrului). Prin această capacitate de a genera o imagine, arhetipurile își îndeplinesc rolul arhaic, de ἄρχειν, de început a ceva, dar și de modelare, de guvernare a unei stări de fapt. „Arhetipul nu este doar imagine în sine, ci totodată și dynamis, care se face cunoscut în numinozitatea, în forța fascinantă a imaginii arhetipale“[14]. Arhetipurile nu sunt doar punctul de geneză a unei stări psihice, ci sunt onticul ce însoțește ființa în devenirea sa și care lasă urme, τύπος, semne vizibile, imago[15] ca reprezentare ancestrală. Psihologia analitică și procesul de individuație se raportează tocmai la aceste urme arhaice, pe care le interpretează și le scot la suprafață prin analiza imaginației, un proces de creație prin excelență. În această manifestare arhetipală a forței vitale, inconștientul colectiv se actualizează în psihicul individual prin modelarea parametrilor imaginii arhaice, primordiale.
Alături de arhetipuri, spațiul inconștientului colectiv conține și instinctele, impulsuri biologice înnăscute caracteristice speciei și care sunt responsabile pentru nevoi și comportamente primare. Instinctele sunt modelul de răspuns imediat pentru stimuli externi, fiind o manifestare a libidoului, a nevoii de autoconservare și cea de interacțiuni sociale, o „constrângere la anumite acțiuni“[16] în contexte particulare. Deși au același statut originar, aceste trei instincte nu au capacitatea de reprezentare directă prin imagine, nu sunt mișcarea unui τύπος ce creează o imago, ci au ca marcă imperativul, energia cinetică și realizarea instantanee a unei acțiuni. Simbolicul arhetipurilor se manifestă în mod direct în vise, mituri și artă, mijloacele predilecte pentru analiza inconștientului colectiv, în timp ce instinctele sunt vizibile prin comportamente observabile și răspunsuri psihice imediate. Totuși, Jung adaugă celor trei instincte primare și două superioare, specific umane, instinctul de reflecție și instinctul de creativitate, care preiau întreg materialul de bază instinctual și îl corelează cu marca arhetipului. „Reflecția ilustrează stimulul ca proces și transferă impulsul acestuia într-o serie de imagini care se reproduc dacă impulsul este suficient de puternic“[17]. Rezultatul acestui proces este fie cel al unei gândiri abstracte, interioare, meditația, fie o activitate științifică sau o reprezentare artistică. Însă instinctul reflectiv nu are capacitate creatoare în sine, ci își păstrează natura de impuls ca proces automat. Doar prin transformarea reflecției în factor creator poate psihicul uman să derive noi forme de operaționalitate în mediul său, iar instinctul devine „pulsiune creatoare“[18]. Prin această activitate creatoare materia nu mai este doar un obiect al fizicii, ci o mărime psihică, recognoscibilă prin paradigmele etice, artistice, religioase și filosofice.
Instinctele și arhetipurile se află într-o relație directă și subsumată, în al cărui joc conștiința poate echilibra dualitatea spirit/pulsiune. Forma de manifestare în conștiință este cea prin intermediul simbolurilor ca marcă exclusivă a arhetipurilor, energia vitală a instinctelor căpătând forță prin instrumentalizarea arhetipurilor. Deși folosesc energia instinctelor, doar arhetipurile sunt capabile să aducă materialul în zona conștientă a psihicului, să imagineze procesele pulsionale prin exprimare, prin crearea unui simbol definit, încărcat de sens și dispus interpretării. Dacă la nivelul inconștientului personal semnele de manifestare sunt cele ale complexelor afective, fără valoare simbolică și direct raportate la trăirile contingente ale individului, la nivelul inconștientului colectiv arhetipurile sunt marca instinctelor care indică ego-ului nevoile imediate și cerințele substratului neactualizat al instinctelor. Din acest motiv psihologia analitică trebuie să includă obligatoriu categoriile imaginației în procesul terapeutic, categorii transmise istoric prin tradiție, mit și basm, „conținuturi și comportamente care sunt aceleași la toți indivizii, indiferent de locul nașterii“ și care „formează baza psihică de natură suprapersonală, prezentă în fiecare“[19].
Spre deosebire de conceptul de représentation collectives al lui Lévy-Bruhl, pe care Jung îl consideră util, dar nu suficient[20], inconștientul colectiv are o notă ereditară, naturală și privește istoria în sens evolutiv. „Arhetipurile nu cunosc o răspândire generală doar prin tradiție, prin limbă și prin migrare, ci pot să apară spontan, oricând și oriunde, și anume într-un fel care este nu influențat din exterior prin nicio tradiție.“[21] Însă această ereditate nu este doar una simplă, moștenire de la părinți la copii a unor trăsături, ci este o imprimare, un τύπος ce se cere figurat. „Arhetipurile prefigurează căile de dezvoltare pentru activitatea imaginației, producând astfel, în visele copiilor, precum și în delirul schizofrenilor, uimitoare paralele mitologice, paralele pe care le putem găsi estompate în visele oamenilor normali și nevroticilor.“[22] Deci funcția de figurare a arhetipurilor nu se referă la reprezentări moștenite, la idei perpetuate, transmise oral sau scris între generații (deci simplă tradiție), sau la caracteristici genetice particulare (trăsături), ci la posibilități moștenite de reprezentări. Actualizarea acestor posibilități se petrece în stratul conștient, singurul loc în care se poate manifesta de fapt reprezentarea[23]. Imaginea arhetipală este ea cea care face, în cele din urmă, legătura dintre conștient și inconștient, oferind semnale ego-ului privind existența într-un loc ascuns a unor forțe încă neexprimate în lumea reală. Simbolul devine „un nucleu de semnificație inconștient“[24] ce urmează să fie conștientizat interpretativ.
Jung diferențiază între semnificație simbolică și semnificație semiotică: „Expresia folosită pentru a desemna ceva cunoscut este întotdeauna un simplu semn, niciodată un simbol. (…) Orice produs psihic, care la un moment dat exprimă cel mai bine o stare de fapt încă necunoscută sau doar relativ cunoscută, poate fi interpretat ca simbol.“[25]. Caracteristica principală a unui simbol ca element al terapiei și, deci, de manifestare a imaginii arhetipale este cea de a fi viu, de a aduce o dezvăluire a unui sens anticipat, intuit, dar anterior necunoscut. Participând la natura primordială a arhetipului, simbolul are și valență universală și inteligibilitate omniprezentă[26]. Fiind viu, are rol creator și eliberator: „(…) imaginea primordială este o expresie a forței creatoare, proprii și autonome a spiritului, (…) o expresie care sintetizează procesul viu. Ea conferă percepțiilor senzoriale și celor interioare ale spiritului, inițial haotice și dezordonate, un înțeles structurant care le leagă, eliberând astfel energia psihică de legătura cu percepția simplă și neînțeleasă.“[27]
Expresiile simbolului sunt în acest fel ușor de evidențiat și diverse, parte a unui proces de cercetare științifică ce poate conduce la identificarea, pe lângă cele deja menționate, persona, anima/animus, umbra și Sinele, spre exemplu a arhetipurilor Mamei, Copilului, Eroului, Înțeleptului, Trickster-ului, Kore-ului, Magicianului, Orfanului, Rebelului, Inocentului etc, fiecare răspunzând unei particularități a raportării psihicului la situații recurente. Fiecare dintre noi poartă cu sine ciclul natural al umanității: viață-trăire-moarte. „În definitiv, orice viață individuală este totodată și viața eonului speciei.“[28] Scopul analizei terapeutice este de a aduce laolaltă acest material primordial, de a dezvălui urma arhetipului și de a-l pune în concordanță cu experiențele noastre prin creativitatea și libertatea psihicului lipsit de constrângeri, ieșit de sub sfera dualității, vindecat prin imagine și imaginație. „Jung’s major contributions were the insistence on the symbolic and the creative function of unconscious material, the healing power of images.“[29]
Libertatea creativității este libertatea individului de a avea nu noi seturi de credințe, ci de a discerne noi căi de percepere a înțelesului propriei vieți[30]. Arhetipul „este psihologic un țel spiritual spre care tinde natura omului; marea spre care toate râurile își croiesc drumul șerpuit; premiul pe care îl cucerește eroul în luptă cu dragonul.“[31]
Bibliografie primară:
Jung, Carl Gustav, Opere complete, 18 vol., Editura Trei, București, 2023
Bibliografie secundară:
Freud, Sigmund, Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2009
Kulger, Paul, Psychic imaging: a bridge between subject and object, în The Cambridge Companion to Jung, Cambridge; New York, Cambridge University Press, 1997
Salman, Sherry, The creative psyche: Jung’s major contributions, înThe Cambridge Companion to Jung, Cambridge; New York, Cambridge University Press, 1997
Stevens, Anthony, Archetypes, a natural history of the self, New York : Morrow, 1982
Vannoy Adams, Michael, The Archetypal school, înThe Cambridge Companion to Jung, Cambridge; New York, Cambridge University Press, 1997
[1] Esse in anima.
[2] Sherry Salman, The creative psyche: Jung’s major contributions, înThe Cambridge Companion to Jung, Cambridge; New York, Cambridge University Press, 1997, p. 54.
[3] C.G. Jung, Opere complete, vol. 5, Simboluri ale transformării, Editura Trei, București, 2016
[4] Anthony Stevens, Archetypes, a natural history of the self, New York : Morrow, 1982, p. 29.
[5] Sigmund Freud, Opere esențiale, Vol. 3, Eu-l și Se-ul, în Psihologia inconștientului, Editura Trei, București, 2009, pp. 287-345.
[6] Adevărul este întotdeauna o căutare dinamică, o îmbogățire permanentă de sens, un dialog între conștient și inconștient ca act hermeneutic în sens gadamerian, de fuziune a orizonturilor.
[7] Pentru Jung, nu există un număr limitat de arhetipuri, ci ele se pot defini permanent prin noi raportări la producția culturală a umanității.
[8] „Image is the world in which experience unfolds. Images constitute experience. Image is psyche. For Jung the world of psychic reality is not a world of things. Neither is it a world of being. It is a world of image-as-such.“ Paul Kulger, Psychic imaging: a bridge between subject and object, în The Cambridge Companion to Jung, Cambridge; New York, Cambridge University Press, 1997, p. 71.
[9] „Imaginea poate fi de proveniență personală sau impersonală. În ultimul caz, ea este colectivă, caracterizată de calități mitologice. Eu o denumesc imagine primordială. Dacă nu are caracter mitologic, respectiv dacă îi lipsesc însușirile plastice, concrete și este doar colectivă, atunci o denumesc idee.“ C.G. Jung, Opere complete, vol. 6, Tipuri psihologice, Editura Trei, București, 2004, p. 458.
[10] „Există un factor a priori al oricărei activități omenești, și anume structura individuală înnăscută și deci preconștientă și inconștientă a psihicului“, C.G. Jung, Opere complete, vol. 9/1, Aspectele psihologice ale arhetipului mamei, Editura Trei, București, 2016, p. 96.
[11] Michael Vannoy Adams, The Archetypal school, înThe Cambridge Companion to Jung, Cambridge; New York, Cambridge University Press, 1997, p. 102.
[12] Sherry Salman, ibid.
[13] „Subiectivitate“ pentru că interpretarea analitică se petrece la nivelul conștientului. În fapt, coniunctio oppositorum este o contopire, o transmutație a subiectivității individuale (ce experimentează o persoană anume) și a obiectivității speciei (structura umană în genere, datul a priori care face posibilă experiența individuală).
[14] C.G. Jung, Opere complete, vol. 8, Reflecții teoretice despre esența psihicului, Editura Trei, București, 2013, p. 253.
[15] În secțiunea de Definiții a cărții Tipuri psihologice, în dreptul conceptului de „Arhetip“ Jung face direct trimitere la cel de „Imagine“.
[16] C.G. Jung, Opere complete, vol. 65, Tipuri psihologice, Editura Trei, București, 2004, p. 475.
[17] C.G. Jung, Opere complete, vol. 8, Determinante psihologie ale comportamentului uman, Editura Trei, București, 2013, p. 148.
[18] Pulsiunea creatoare este cea care poate să exprime, dar să și reprime celelalte patru instincte, foamea, sexualitatea, activitatea și reflecția. „Creația este tot atât de mult distrugere, cât și construcție“. Op cit, p. 149.
[19] C.G. Jung, Opere complete, vol. 9/1, Despre arhetipurile inconștientului colectiv, Editura Trei, București, 2014, p. 12.
[20] Pentru Jung, reprezentările colective au o valență pregnant intelectualistă. Religiile instituționalizate și sistemele morale sau sociale sunt dominate de o idee supraordonată, ceea ce le conferă un caracter secundar în exprimarea directă a simbolurilor primare, a fondului arhaic.
[21] Ibid., p. 97.
[22] Ibid., p. 84.
[23] C.G. Jung, Opere complete, vol. 8, Reflecții teoretice despre esența psihicului, Editura Trei, București, 2016, p. 269.
[24] C.G. Jung, Opere complete, vol. 9/1, Despre psihologia arhetipului infans, Editura Trei, București, 2014, p. 179.
[25] C.G. Jung, Opere complete, vol. 6, Tipuri psihologice, Editura Trei, București, 2004, p. 488.
[26] Ibidem, p. 490.
[27] Ibidem, p. 465.
[28] C.G. Jung, Opere complete, vol. 11, Psihologia religiei vestice și estice, Editura Trei, București, 2010, p. 106.
[29] Sherry Salman, Op. cit, p. 68.
[30] Anthony Stevens, Op. cit., p. 35.
[31] C.G. Jung, Opere complete, vol. 8, Reflecții teoretice despre esența psihicului, Editura Trei, București, 2016, p. 254
