Îndrumați de rigorile necruțătoare ale științei, cartografii lui Jorge Luis Borges au încercat să perfecționeze în generații Harta ce-ar duce la o prezentare fidelă a geografiei Imperiului. Fiecare zi de exercitare riguroasă a artei cartografiei a împins și mai mult nevoile reproducerii, de la scara unei hărți cât o sală și la provincii cât un oraș întreg, la însăși scara 1:1, echivalență a realității suprapuse peste realitate, piatră peste piatră, Imperiu cât Imperiu. Marii Cartografi de demult nu au putut să deseneze harta completă decât lăsând lucrurile să se exprime ele însele, așa cum au fost, sunt și vor fi prezente. Iar urmașii lor au realizat în cele din urmă faptul că o astfel de reproducere este inutilă și au abandonat urmele cotelor de nivel, granițele dintre lucruri și linia ce desparte clivaj de clivaj, lăsând natura și timpul să zdrențuie marginile Hărții universale, mathesis incongruent, cunoaștere incompletă și nepotrivită, pustiu al aroganței minții umane.
Ne zicem adesea că suntem noi și lumea din jurul nostru. Că avem o legătură imediată cu ceea ce ni se întâmplă și cu felul în care interacționăm la rândul nostru cu lucrurile din jur. Că felul în care ne gândim la obiectele pe care le avem la îndemână, la evenimentele care se întâmplă alături de noi și chiar la oamenii cu care ne intersectăm și relaționăm sunt reflectări ale propriei noastre percepții, a propriei noastre stări afective, a propriului mod de a vedea lumea. Suntem, așadar, noi, pe de-o parte, atenți și conștienți de de sine, și lumea din afara noastră, pe de alta, într-o stare simbiotică în care ne adresăm celorlalți oameni și celorlalte lucruri și primim un răspuns adecvat pe baza acțiunilor proprii. Credem că avem o linie directă și deschisă cu tot ceea ce e în afara lumii noastre interioare și o linie și mai directă și mai intensă cu lumea noastră interioară, intimă și mult prea cunoscută. Și, atunci, totuși, de ce oare părem constant nemulțumiți, nesiguri pe ceea ce suntem și pe ceea ce ar fi bine pentru noi să facem în lumea în care ne aflăm, de ce suntem într-o luptă permanentă cu acele obiecte care par să nu se supună cu încăpățânare voinței noastre, deși le-am zis de-atâtea și de-atâtea ori cum am dori să se comporte, ce direcție să capete pentru a-și îndeplini menirea, ce intenție am avut cu ele și cât de dezamăgiți suntem de rezultat? De ce persoanele din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, plăcuți sau mai enervanți, indiferenți ei față de noi sau noi față de ei, oameni ca oricare alții sau cu semnificație puternică în viața noastră, toți, invariabil, nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre, a formei atât de evidente pe care am dat-o lucrurilor și sufletelor pe care le marcăm cu mintea și puterea trupului nostru? De ce, chiar și după mari eforturi de autocunoaștere, de perfecționare, de maturizare, nu ne simțim parte dintr-un întreg care să funcționeze fără cusur, nepoticnit, viabil? De ce viața noastră nu pare naturală, de la sine fluidă, ușor de trăit? De ce nu ne simțim bine în propria piele?
Răspunsul ni se deschide simplu. Este un răspuns care se repetă în însăși întrebare: nefericirea noastră vine tocmai din hybris, din faptul că tragem o linie tranșantă, dură și definitivă, din faptul că ne situăm într-o grosieră și grav nepotrivită criză, krisis grecesc, tăietură și decizie, cale prin care, fără să vrem, despărțim propriul sine, “noi”-ul, într-un “eu” și într-un “ceilalți”. Întreaga problematică a nefericirii umane este cuprinsă în această încercare angoasantă și chiar disperată de a ne “obiectiva”, de a ne încorpora în același timp pe noi înșine, “subiectul” prin excelență, așa cum bine ne cunoaștem cotidian, în spațiul ocupat de ei, ele, acelea, celelalte, oameni, lucruri, fapte, stări, dorințe, întâmplări, speranțe, trecuturi, destine exterioare nouă și pe care râvnim să ni le facem ale noastre, obiecte care să ne aparțină în ordinea înțelegerii, prin care să participăm la acea ieșire din noi, la lumea aceea pe care oricât ne-am întinde brațele nu o putem cuprinde pe de-a întregul. Aceasta este adevărata cădere din rai, adevărata împărțire a omului și naștere a suferinței: ruptura ireconciliabilă dintre noi văzut ca “eu de aici” și lume văzută ca “ceea ce se află dincolo de mine”. Ruptura care ne duce la o neapartenență, la o așezare afectivă inadecvată, la o poziționare un pic “câș” cu lumea, o senzație continuă, chiar și în zilele noastre cele mai bune, de cruntă lipsă a ceva, a unei potriviri, a unei mulțumiri, a unei siguranțe care să ne permită să spunem “da, sunt înscris unui rost cu care sunt cu totul de-acord, iată, n-am de la ce să mă mai dezbar, despre ce să mă mai revolt, sunt întreg și fericit, da, mă pot odihni cu adevărat, pot fi eu însumi”. Ne dorim să fim stăpâni peste ceva ce nu ne aparține, lumea din afara noastră, și ne supărăm atunci când nu reușim. Asemenea hărții din povestirea lui Borges, încercăm îndărătnic să trasăm o echivalență între imaginea mentală pe care o avem despre tot ceea ce ne înconjoară și reprezentarea reală a stării de fapt a lucrurilor, iar oricât ne-am strădui, oricâte eforturi am face, oricât de mult am tinde spre perfecțiune, spre știința cunoașterii exhaustive, spre rigoarea completitudinii, spre acapararea lucrurilor și o viață luată în propriile mâini, tot ne mai rămâne o urmă, un clivaj, o neconcordanță între ceea ce ne-am propus și am pre-văzut cu ochii minții și ceea ce percepem a fi realitatea rămasă nouă invariabil înstrăinată.
Care ar fi atunci soluția la problema aceasta primară, de nedepășit, întipărită în însăși structura felului nostru de a exista ca om? Ce speranțe avem să trecem dincolo de vechea dihotomie minte / corp? Cum putem da naștere unei filosofii a unui sine complet, blând și fără zgomot? Din nou o soluție care ni se deschide familiar. Germenii s-au ivit încă din antichitate (stoicii atenieni au detaliat primii necesitatea unui acord între ordinea rațională universală și ordinea interioară, iar cinicii au practicat virtutea extremă obligați de natura rațională a animalului numit om, deși ambele școli se fac vinovate de o prezență incompletă, arhaică a sinelui, un sine circumscris comunității prin apartenența sa la agora), a fost apoi exercițiul fizic și mental al unei întregi epoci, cea a evului mediu creștin (deși din motive de penitență) și a fost reinterpretată de către filosofii postmoderniști în faimoasă ironie contemporană și askesis-ul vieții ca o artă (deși blamați prin a lor aroganță intelectualistă). De fapt, răspunsul a fost repetat în zeci și sute de forme de la nașterea omului și până în ziua de azi, din extremul orient până în vestul nostru comun, în sute și mii de cărți, în zeci și sute de mii de nopți de meditație, imprimate începând de la tăblițele de lut și până la ecranele de smartphone, de mari înțelepți, de poeți și profeți, de șarlatani și netoți, de ermiți și de regi, de guru și de influenceri, de filosofi și de imberbi, de oameni atât de diferiți și cu atât de multe intenții, încât am și uitat să-i privim ca deținători ai unei soluții viabile, a unei schițe de trăire, a unei hărți cu adevărat utile.
Soluția, cred eu alăturându-mă unei vaste istorii a ideilor, este să acceptăm faptul că suprapunerea completă între noi și lume nu este posibilă, să acceptăm prezența unui decalaj de nedepășit între locul nostru în lume și locul lumii în lume și să acceptăm astfel rolul nostru de ființă cugetătoare finită, care nu poate gândi totul, nu poate cuprinde în căușul palmelor întreaga apă și țărână a creației și nu își poate imagina totalitatea faptelor care sunt posibil de-a fi. Pe scurt, suntem o ființă care nu poate participa la un “adevăr” absolut. Werner Heisenberg și al său principiu al incertitudinii ne-a arătat că la baza structurii universului se află indeterminismul comportamentului naturii în particulele sale elementare, și că, oricât de mult am încerca să perfecționăm observatorul unui experiment științific, traiectoria pe care un electron o ia din punctul A în punctul B nu poate fi descrisă cu precizie. Realitatea, în cele din urmă, nu poate fi descrisă cu precizie. Acceptarea “celei mai bune dintre lumile posibile“ prin care Leibniz vede echilibrul rațiunii perfecte înseamnă acceptarea imperfecțiunii lumii. Numai știind că homo sapiens este esențial și homo imperfectus, că existența noastră este constitutiv ne-întreagă, etern ciobită și repliată în sine, un kintsugi a cărei expresie durează o viață întreagă, un gnothi seauton, o cunoaștere de sine infinit incompletă, o filosofie ca pregătire în fața morții, memento mori nu aflat deasupra noastră ca frontispiciu pe vreo intrare în osuarul de demult, ci pe care suntem chiar noi înșine înscriși de la naștere, pe făgașul căruia noi trăim, pe ale sale litere noi construindu-ne lumea pe care o simțim a noastră, șanțuri de vinil ce compun sunetul și memoria vieții noastre, numai așa ne putem așeza pe un drum al mulțumirii de sine. Cogito, ergo mori, gândesc, deci voi muri. Suntem muritori, așadar suntem imperfecți. Suntem imperfecți, deci putem trăi liniștiți.
Și în clipa în care vedem și primim acel gol care ne însoțește oriunde, lipsa întregului și controlului, dispariția absolutului, Gott ist tot ca renunțare la o presupusă stare originară și de completitudine, abia atunci putem să realizăm că suntem responsabili să ne lipim permanent cu bucăți sparte din lumea indiferentă de afară. Vom fi “fericiți” când vom accepta că fericirea este dincolo de noi, într-un “eu” impersonal care nu ne aparține, într-o indiferență ontologică, primară față de nevoile proprii, o gratuitate a aleatorului, o nefericire perpetuă a neînțelesului care devine, trăind-o, însăși fericirea posibilă. Iar mijlocul este creația constantă, zi de zi și neobosită a propriei noastre ființe. Aceasta este mulțumirea de sine și aceasta este calea prin care putem să fim împăcați cu adevărat, să fim reîntregiți cu noi înșine în ultima noastră frământare a vieții, moartea.
