„Efectul Pufi”, prima comedie românească inspirată de căței, se pregătește să intre în cinematografe. Pentru cine a urmărit, ca mine, îndeaproape poveștile echipei din timpul filmărilor, a devenit clar că „Efectul Pufi” este multe lucruri la un loc: este și o campanie de conștientizare a darurilor minunate pe care un câine le aduce în viața „părinților”, este și un îndemn la a oferi o șansă animalelor din adăposturi (Cristina Iordache, producătoarea filmului, a salvat de-a lungul timpului zeci de animale abandonate, găsindu-le familii iubitoare), iar banii strânși din bilete vor pleca spre a hrăni câinii fără stăpân. Cu siguranță, este și o comedie savuroasă, la care veți râde mult, n-am nicio îndoială.
Și dacă tot este februarie luna îndrăgostiților, de ce nu am schimba un pic perspectiva și ne-am lăsa de data asta seduși de bucuria de a avea alături un patruped, care te cucerește și el cu fiecare gest, cu fiecare privire? Și, mai ales, pentru totdeauna.
Eu am avut și bucuria de a-l cunoaște pe adevăratul Pufi, și el tot un câine salvat, care a inspirat întreaga poveste. Ba chiar am participat alături de el la o lansare de carte 🙂 Pufi a trăit 18 ani, a plecat de curând acolo unde se spune că se duc cățeii ca să ne aștepte, răbdători, iar eu m-am gândit să stau la o scurtă discuție cu Cristi Vasilescu, regizorul filmului (și tatăl adoptiv al lui Pufi).
- Cristi, ce emoții trăiești acum, când mai sunt doar câteva zile până ce „Efectul Pufi” va intra în cinematografe? Spuneai că au trecut aproape doi ani de când ți-a venit ideea acestei comedii… cum se simte să ajungi cu bine la final?
Campania de lansare a filmului a fost mai obositoare aproape decât producția, întrucât s-a întins pe mai multe luni, spre deosebire de filmare care a durat doar 3 săptămâni. Așa că nu prea am timp de emoții. Suntem și puțin îngrijorați că, din diverse motive, filmul nostru nu este în același număr de săli de cinema ca alte producții locale sau internaționale – ceea ce limitează accesul spectatorilor la filmul nostru.
- Cât de greu mai este astăzi să faci un film în România, mai ales unul ieșit destul de mult din tipare? Care au fost provocările principale cărora a trebuit să le faceți față?
Tehnic, realizarea unui film n-a fost niciodată mai ușoară: desigur, e nevoie să înveți niște lucruri, dar totuși e o tehnologie veche de peste 100 de ani (indiferent de hype și de digitalizare). Am scris chiar o carte („Metoda Hollywood” în 2019, editată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și distribuită de Herg Benet) pe tema asta – și cel mai bine m-am simțit când am întâlnit la un eveniment un student care filma ceva și mi-a spus că îmi citise cartea și s-a simțit încurajat să încerce să facă un film independent. Provocarea principală azi este, de fapt, promovarea: aici ai nevoie de cunoștințe și de resurse financiare. Nu resurse fizice, nu echipamente, ci efectiv bani în cont. Altfel nu poți achiziționa expunerea necesară pentru a lansa un film. Metoda clasică cu afișul și trailerul care rulează în cinematografe nu mai e suficientă.
- Să lucrezi alături de căței îmi imaginez că a fost o bucurie, mai ales pentru o persoană care îndrăgește atât de mult animalele (confirm că am fost pe platoul de filmare și am remarcat că ai învățat să imiți foarte credibil un miorlăit de pisică, pentru a atrage atenția lui Seshat, cățelușa mea, care era și ea protagonista unei scene :D). Ce te-a amuzat cel mai tare pe parcursul filmărilor? Și cât de tare te-ai atașat de actorii canini?
Cățeii au fost cea mai mare surpriză: s-au comportat ca niște vedete cu experiență. Doar că erau foarte curioși, prea curioși, așa că pentru una dintre secvențele filmului, în care ambii căței (deci nu doar unul, ci amândoi!) trebuiau să se culce liniștiți în pat alături de personajul principal, a trebuit să filmăm, continuu, peste 4 ore! Adică, pe scurt, o zi întreagă de filmare, ceea ce a fost enorm, dat fiind că am avut doar 17 zile în total, iar secvența are în film doar 10 secunde. Dar cum mișca careva fie și un pic, cum se auzea un sunet (de ex. pornirea camerei), cum făceam un gest pe muțește către echipa tehnică pentru a reîncadra ceva, cum săreau cățeii în picioare… a fost nevoie de mult calm și relaxare pentru a obține ce-mi propusesem. M-am atașat în special de cățeaua numită Maricica în film, Leya în realitate – e un cățel uriaș, cu o personalitate senzațională. Ea este adoptată de un medic veterinar, că altfel aș fi adoptat-o într-o secundă.
- Mi s-a întâmplat să mă confrunt mult prea des cu preconcepția oamenilor potrivit căreia un animal de companie e doar o bătaie de cap, ‘’nu are suflet’’, e pierdere de timp să investești afecțiune în cineva care n-o să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe etc. Din experiența personală, tu ce ai spune că înseamnă să ai în viața ta un câine? În ce fel te-a îmbogățit pe tine Pufi?
Ce este amuzant în scenariul filmului vine din experiența personală cu Pufi, deci ce-a însemnat el se vede cel mai bine chiar în film: pe alocuri e un disconfort față de viața fără animale, dar pe de altă parte te face să zâmbești zilnic. Aș zice că expedițiile fotografice au fost mai dese și mai lungi datorită lui Pufi, pentru că se îmbina nevoia lui de natură cu explorarea: de când nu mai e, parcă pasiunea pentru fotografie a scăzut în intensitate.
- Cu ce impresii speri să plece acasă spectatorii după vizionarea ‘’Efectului Pufi’’?
Dacă pleacă fredonând melodia filmului, înseamnă că am făcut o treabă minunată. Este o melodie cu versuri comice despre ce înseamnă să ai un cățel – și e interpretată de mai multe ori în film. La final, toate personajele se unesc într-un cor comico – epic. Și mai sper ca fiecare spectatoare și spectator să vorbească cu măcar o cunoștință despre film și să-l recomande mai departe.
- Pentru că eu te-am cunoscut inițial prin intermediul cărților scrise de tine, o să te întreb dacă mai există ceva momentan în sertarul tău și ce părere ai despre viitorul scrisului și al culturii în general? Crezi că suntem pe un drum care se îngustează tot mai mult sau ești optimist?
Există de mulți ani un început de roman cu filosofi – care se petrece tocmai la facultatea de filosofie din București. E un concept amuzant – în stilul Shopoholic al lui Sophie Kinsella – dar n-am avut motivația să-l continui acum mulți ani când l-am început. Dar cine știe.
Mai am un scenariu deja scris – dar e este o dramă cu școlari – pe care poate că am să-l transform și într-un roman (dacă am timp). Acesta ar fi un proiect mai personal, pentru că este realist, despre ce însemna să fii elev în școlile lui Ceaușescu, fiind vorba despre proprii mei colegi de școală primară. Dacă ar fi să-l compar cu ceva, ar fi ‘The Lives of Others’ al lui Florian Henckel von Donnersmarck. Însă voi vedea spre ce mă îndrept abia după ce se finalizează parcursul cinematografic „Efectul Pufi”.
Nu-l ratați în cinematografe din 6 februarie!
