În vremurile paradoxale și lipsite de repere reale în care trăim, avem informație la tot pasul, atât de ușor de atins, ba chiar explicată stratificat, încât poate fi disponibilă oricărei minți, indiferent cât de instruită sau neinstruită ar fi ea – trebuie doar să-și dorească să aprofundeze, cu mijloacele care îi sunt pe plac, câte puțin din orice. Sau, măcar, câte puțin din ceea ce o interesează. Partea extraordinar de frumoasă a procesului cunoașterii este aceea că lucrurile sunt înlănțuite; e ca o călătorie. Ce înveți într-un anumit domeniu te poate ajuta în multe altele, aproape tot ce acumulezi va avea cândva, în viața ta, o relevanță în cine știe ce context surprinzător.
Și, deși avem această informație accesibilă și diversă, suntem mai lipsiți de interes față de cunoaștere decât oricând. Suntem mai ignoranți și mai ușor de manipulat ca oricând. Mai tragic, avem un fel de nostalgie după vremurile în care nu știam nimic. După medievalitate, după timpuri întunecate, când știința fie nu exista, fie era la îndemâna unui grup mic de oameni. Paradisul, în viziunea multora, pare a fi exact locul în care eram ținuți în ignoranță și controlați, pentru a nu avea acces la cunoaștere și pentru a nu deveni imprevizibili, pentru a nu ne răzvrăti.
Nu vrem să știm, nu vrem să ne încărcăm, ne deranjează teribil să gândim cu mintea din dotare, să găsim soluții pe cont propriu. Vrem să ni se dea. Să ni se facă. Să ni se asigure. Să vină altcineva și să ne ofere o viață bună.
Dar cum ar putea altcineva să știe mai bine ce este bun pentru noi?
Cum să ne dea o persoană străină rețeta pentru o ‘’viață bună’’?
De ce am alege să fim conduși de raționamentele altcuiva, de valorile altei persoane? Altceva este să alegi tu să te asociezi unor oameni a căror filosofie simți că te reprezintă… însă pentru asta, trebuie mai întâi să faci niște pași pe cont propriu în a înțelege lumea. Să ai o viziune, cât de cât.
În urmă cu foarte mulți ani, Aristotel era de părere că o trăsătură intrinsecă a oricărui om este curiozitatea care îl împinge să cunoască lumea, fără a avea un câștig imediat din asta, așadar o curiozitate pur teoretică. ‘’Toți oamenii poartă în fire aspirația de a ști. Ca semn al ei, stă iubirea de senzații, căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar fără să aducă un folos’’, scria el în Metafizica. Prin simțul văzului, mai spune Aristotel, omul deslușește în mare parte natura tuturor lucrurilor.
Sigur, poate că ar fi fost o provocare imensă pentru Aristotel să-l teleporteze cineva în viitor, în zilele noastre, și să observe cât de tare s-au schimbat lucrurile de atunci. Căci nu există îndoială: sigur că în trecut oamenii își doreau să descopere semnificația obiectelor care îi înconjurau. Așa au luat naștere și știința, dar și religia – prima i-a atras pe oamenii dornici de a găsi cauzele naturale ale unor fenomene și a explica materia, ceea ce percepem prin simțuri; a doua i-a atras mai degrabă pe aceia preocupați de semnificații ascunse, de ceea ce se întâmplă dincolo de înțelegerea noastră limitată.
Oamenii de azi însă nu mai seamănă atât de bine cu acele ființe curioase și inventive ale vremurilor trecute. Poate că nu natura lor s-a modificat neapărat, ci felul și direcția în care se manifestă curiozitatea lor și dorința de a explica, de a cunoaște. Noi avem această invenție aparte care se numește internet – oare ce remarci ar fi făcut Aristotel despre el? –, care vine la pachet cu bune și cu rele. Partea bună este cea despre care spuneam puțin mai devreme: informația de toate soiurile este acum la un click distanță, disponibilă de cele mai multe ori gratuit, în orice colț al lumii. Trăim într-un univers deschis, putem afla despre orice concluzie la care a ajuns cu zece minute mai devreme o persoană din partea opusă a globului. Oameni care știu mult și oameni care știu puțin se exprimă în aceeași măsură, astfel că există informație pentru cei care au aprofundat un domeniu, dar și pentru cei care se află la început; pentru cei cu un limbaj elevat, dar și pentru unii care se plictisesc ușor când sunt puși în fața lecturii.
Partea proastă este că devenim din ce în ce mai leneși. Mai lipsiți de motivație și elan. Simțim că nu are rost să ne mai supraîncărcam creierele cu date, cu evenimente, pentru că, dacă avem nevoie de ceva, e destul să intrăm pe internet. Cumva, uităm că studiul nu e doar despre a colecta informații, ci este și despre a-ți modela propria minte. Curiozitatea este ceva ce se întreține; dacă o lași deoparte multă vreme, ajunge să se stingă de tot, sau tu nu mai ești în stare să îi receptezi semnalele. În plus, degeaba ai date la dispoziție – trebuie să ai habar să știi ce anume ar trebui să cauți, și unde.
Lipsa interesului pentru cunoaștere poate fi o consecință a lipsei de perspectivă. Curiozitatea, până la urmă, este o joacă. Dacă îți lipsește entuziasmul în propria viață, pentru ce ai mai sta să te cultivi? Se spune despre vremurile pe care le trăim că sunt cele mai bune din întreaga istorie a omenirii, și datele concrete par să susțină această perspectivă optimistă. Există libertatea de a-ți construi o personalitate, un destin, o carieră, nivelul de viață este mai ridicat, societatea se civilizează tot mai mult, nevoile de bază se pot acoperi mai bine, poți călători peste tot, poți cunoaște diferite culturi. Și totuși, oamenii se simt deconectați unii de alții. Se plâng că nu mai pot avea relații profunde, pe termen lung. Lipsa conexiunii emoționale cu semenii lor îi face să se simtă obosiți și deprimați. Mulți contemplă ideea sinuciderii.
Mă uitam pe Youtube într-o seară la câteva conferințe de filosofie ținute prin anii ‘70 în America și m-a cuprins genul ăla de tristețe care te face să-ți spui că poate ți-ar fi plăcut mai tare să trăiești într-o altă perioadă istorică decât aici și acum. În urmă cu jumătate de secol, oamenii erau atât de fascinați să discute idei. Nu bârfe, nu chestiuțe amuzante, nu adunări în grupuri numeroase pentru a face să treacă timpul mai repede – oamenii efectiv voiau să cunoască. Cine suntem?, de unde venim?, care e scopul nostru?, există Dumnezeu?, cum se ajunge la cunoaștere?, cum e bine să fie educați copiii?, e bine sau nu să ai copii?, ce mai înseamnă familia, iubirea?, cum împiedicăm războaiele?, și alte o mie de subiecte cu substanță. Pare aproape SF să te uiți la o sală plină cu sute de oameni care sorb cuvintele de la niște profesori universitari, cu un discurs destul de elevat, de altfel. Apoi dai un click să vezi, de pildă, ce muzică se mai ascultă în România, tot pe Youtube, și te gândești unde și de ce s-au pierdut lucrurile. Și de ce e nevoie să se piardă – cum ar fi fost ca omenirea să meargă doar înainte, ca o comunitate care găsește un anume sens în cunoaștere, în loc să o apuce pe o mie de cărări, majoritatea înapoi, ca o gâscă beată?
Vorbeam despre entuziasmul care este prezent sau absent în propria ta viață, și cred că aici este cheia. De fapt, deși probabil nu vrem să recunoaștem, ne-am pierdut complet ingenuitatea și plăcerea de a trăi pur și simplu, de a ne bucura de lucruri mici, banale, firești. Suntem blazați, plictisiți, foarte dezamăgiți, cu așteptări mari, obosiți la culme de felul în care ne comparăm cu cei din jurul nostru de dimineață până seara: de ce colegul de serviciu își face vacanțe mai multe și mai scumpe, de ce nu știu ce influencer pare că face bani din piatră seacă în timp ce tu trudești la birou, de ce vecinul și-a cumpărat înaintea ta mașina visurilor tale, de ce prietena soției are părul mai bogat și haine mai frumoase decât soția, de ce copilul rămâne mereu de căruță la școală, parcă ți-e și nu știu cum să te duci la ședința cu părinții, de ce aia, de ce ailaltă. Și aici e un paradox: în principiu, când te compari cu alții, ar trebui cumva să te raportezi mult și la tine, să reflectezi la cine ești, fiind și tu un element al comparației – dar, în realitate, când ne comparăm, mai degrabă uităm de noi decât să ne analizăm în întregime. Luăm un singur element din ceea ce ni se pare nouă că suntem, element adesea pur și simplu contingent, care nu spune mare lucru despre esența noastră, și îl comparăm pe ăla de îl ia naiba, ignorând restul pachetului care suntem. Poate că elementul pe care îl comparăm este și partea noastră cea mai nereușită; în felul ăsta, mai și educăm creierul aiurea să se concentreze pe ce avem nesatisfăcător, în loc să-și vadă de ceea ce este bun sau îmbunătățibil fără mare efort.
Și, fiind astfel, obosiți, dezamăgiți, blazați, nu mai suntem în stare de curiozitate în stare pură, acea curiozitate care este baza științei. A ști pentru simpla plăcere de a ști – nu pentru a-ți spori averea sau faima. Spre deosebire de semenii noștri de azi, cei din urmă cu jumătate de secol erau mai mulțumiți cu ce aveau; poate se și iubeau mai mult și aveau o stimă de sine mai ridicată. Puteau prețui o plăcere intelectuală, fără a fi deturnați de la ea de gânduri prozaice repetitive, care ne irosesc potențialul, până la urmă.
Ce ar trebui să facem? Să reflectăm mai mult la unicitatea noastră. Să ne vedem pe noi ca un întreg, să ne analizăm în toate aspectele și să învățăm să iubim ceea ce avem. Eventual, să ne implicăm și să îmbunătățim ce am vrea să schimbăm și ce stă în puterea noastră să decidem. De ce ar conta că un cunoscut și-a făcut vacanțe mai exotice? Tu poate ți-ai făcut o vacanță modestă, dar ce ai simțit și gândit tu în acea vacanță nu a mai gândit și nu a mai simțit nimeni, fix în același context, cu aceiași oameni în jur, în același moment al zilei. Vacanța modestă, așa cum este ea, e viața ta – cât de inutil e să îți proiectezi energia pentru a analiza sau a visa la viața altcuiva? În orele alea, puteai face un lucru care să te bucure pe tine. Să revezi un film care ți-a plăcut cândva. Să mergi într-un loc care are semnificație pentru tine. Să cauți un prieten din copilărie. Să plimbi câinele și să te bucuri de joaca alături de el în parc. Să îți gătești mâncarea preferată, să dansezi, să îți pictezi pereții, să ai o discuție sinceră și vulnerabilă cu o persoană din familie, să scrii o pagină de jurnal. Pe scurt, să te conectezi cu tine.
Cunoașterea este perfect echivalentă cu libertatea. Un om care nu are acces la cunoaștere nu poate fi liber. Asemeni oamenilor captivi în peștera despre care vorbea Platon, care văd umbre pe pereți și le iau drept realitate, o persoană căreia îi este limitat sau chiar interzis accesul la informare se îndepărtează tot mai mult de libertate; el nu își poate face o imagine întemeiată, veridică și complexă asupra lumii așa cum este ea, ci primește doar informațiile altora, interpretările altora, ideile altor minți. Adevăruri trunchiate, completate adesea cu minciuni, cu fantezii care folosesc cuiva, în niciun caz celui căruia îi sunt ele servite. Este mecanismul prin care se naște manipularea. Dacă într-un regim dictatorial omul are scuza că liderii doresc să își protejeze poziția și puterea prin mijloace abuzive, iar cetățeanul este doar o victimă în acest joc, un pion care trebuie să rămână docil și util, când vine vorba despre persoane care se mențin departe de cunoaștere din propria lor voință concluzia este mult mai tristă: ele pun confortul de moment mai presus de responsabilitatea pentru propria viață, pe termen lung.
Cădem ușor pradă manipulării, tot mai mulți dintre noi, pentru că ne este mai la îndemână să luăm de bun un adevăr parțial care ne este aruncat chiar în cale, fără a mai munci să cercetăm pe cont propriu. Creierului îi place familiaritatea și confortul, fuge de provocări, de schimbări, de acele acțiuni cu o recompensă întârziată. Să studiezi de unul singur, să pui informații cap la cap, să citești sute de păreri ca să-ți faci o opinie întemeiată cere timp și efort. Să accepți o minciună frumos ambalată și pusă la dispoziție într-un mod facil este mai satisfăcător pe moment. Creierul te inundă cu dopamină, serotonină și endorfine, simți că ai ajuns la un adevăr care nu poate fi contestat, fiindcă se potrivește cu alte minciuni, și dacă e spus de oameni pe care îi crezi, și te mai face să te simți și bine, îți dă senzația că piesele puzzle-ului se îmbină perfect, cum ar putea să fie ceva în neregulă cu el? În plus, cei care îți livrează minciuna au grijă să te mângâie pe creștet, să îți arate că există pe undeva niște dușmani imaginari care și-ar dori ca tu să nu ai acces la aceste adevăruri speciale. Așadar, te transformă într-un fel de luptător pentru dreptate, adevăr și libertate, în timp ce, paradoxal și cinic, ei te îndoapă tocmai cu minciună, injustiție, imoralitate, privare de libertate individuală și sens.
Cunoașterea începe cu tine, spuneau grecii în antichitate, apoi ea continuă cu lumea. Nu este o întâmplare: oamenii pasionați să se cunoască pe ei sunt pasionați să înțeleagă și lumea. La bază este dorința de a ști. Curiozitatea. Și, nu în ultimul rând, dorința sau nevoia de a trăi cu sens.
Sens în tine, dar și în lume.
Și este evident că nu poți găsi cu adevărat un sens, fără a avea informații. E la fel ca atunci când cauți drumul într-o pădure fără marcaje. Dacă ai destule date despre acel loc, cresc șansele să găsești cărarea dorită, fără a bâjbâi la nesfârșit, fără a o apuca numai pe poteci greșite, una după alta, în timp ce nisipul din clepsidră se scurge până la ultimul fir.
(fragment din cartea mea „Ești lumea întreagă. Eseu despre (re)construirea de sine” recent apărută la Editura Herg Benet)
