Reflectam zilele astea un pic la disperarea omului de a se lăsa furat numai de formă și a ignora conținutul, în diverse situații de viață: la cât de tare se tulbură apele pentru unii dintre noi de fiecare dată când ne este contrazis un clișeu construit în noi de societate de-a lungul timpului. Nu doar că se tulbură apele, dar ne simțim de-a dreptul ofensați, o luăm personal. Am văzut persoane care aproape își smulgeau părul din cap fiindcă dirijorul unui concert cu tradiție a îndrăznit să poarte ojă pe unghii și cercel în ureche – pfai, păi nu mai corespunde imaginii pe care o aveam noi despre personajul care trebuie să se găsească în contextul acela (un domn încruntat, cu spatele drept, de preferat mai în vârstă, un „om care inspiră încredere”, nu „un păcălici”). Creierul s-a ofensat fiindcă nu și-a mai primit informația/recompensa cu care fusese dresat anterior, în felul în care se obișnuise el să îi fie livrată. Nu prea cercetase de ce imaginea aia se afla acolo, cine o pusese – era de ajuns că exista. Era comodă, familiară, liniștitoare. Schimbarea venită pe neanunțate sperie, provoacă de multe ori chiar agresivitate, mai ales dacă trăim aruncați de colo-colo, la întâmplare, de stimuli pe care nu îi înțelegem și nu avem șansa de a-i controla.
Îmi povestea un prieten despre o rudă care se luptase și trăsese sfori să ajungă să fie programată pentru o operație în cel mai bun spital dintr-un oraș mic, la cel mai bun chirurg și, chiar la consultația de dinaintea internării, a observat că medicului i se ivea un tatuaj de sub mâneca halatului. A fugit doamna respectivă mâncând pământul. A avut și o remarcă după traumatizanta întâmplare: „păi, ce, ăla se mai poate numi doctor?! Ăla s-o opereze pe mă-sa și pe cine o mai prosti el”.
Mi-am amintit și cum, prin 2011-2012, în primii ani în care am participat cu editura la Bookfest și Gaudeamus, mai venea câte cineva și răsfoia Sânge satanic, după care mă întreba șoptit, cu un aer conspirativ: dar autoarea, cine este autoarea, o cunoașteți? Îi spuneam că sunt eu, moment în care mă privea cumva suspicios, din cap până în picioare, iar într-un final concluziona: „hmm, ăăăh, îmi imaginasem o doamnă, nu o duduie”, după care se întorcea cu spatele și bombănea ceva despre „toți adolescenții care mai nou scriu cărți”. Când am început apoi lansările prin librării și cafenelele, am auzit multe discuții despre cum tricourile rock, bocancii și părul nearanjat ca la nuntă nu „se încadrează” cu imaginea pe care unii o asociau instant conceptului de lansare de carte, o sindrofie sobră unde se aduc pișcoturi și se țin discursuri plictisitoare, cu diferiți termeni pe care trebuie să-i cauți prin dicționare (vorba vine îi cauți, că nimeni nu mergea din interes autentic la genul ăla de evenimente înțepate, mergea doar fiindcă, dintr-un motiv sau altul, credea că apariția lui acolo dă bine – pfff, câte povești am și despre asta!). Nici nu m-au mirat, de fapt, prea tare prejudecățile astea, aveam experiență cu ele: la mijlocul anilor 2000 primisem un punct scăzut la susținerea disertației la masterul de filosofie, pentru că șeful comisiei considerase că o ținută prea casual, prea normală și relaxată (fără sacou, fustă sub genunchi, pantofi de babă și ce altceva o mai fi fost clișeul lui pe atunci…) este un semn de lipsă de respect.
Cumva, blocarea asta în impresii de prim moment și ignorarea a tot ce se află dincolo de ele este tipică unei filosofii de viață copilărești, și nu în sensul bun. Copilul se blochează în aparențe, se sperie de lucruri care contrazic unele tipare cu care începe să devină familiar, dar asta pentru că nu are încă abilitatea de a percepe lumea în straturi, de a începe să-i descopere profunzimea. Oamenii maturi care rămân în stadiul ăsta pierd enorm, pierd printre altele și posibilitatea de a-i judeca lucid pe cei din jur, fac greșeli grave în privința caracterului și intențiilor persoanelor cu care socializează. Pe scurt, pun etichetele greșite. Cred că am observat cu toții situații halucinante în care o persoană sută la sută sinceră și bine intenționată e bănuită de minciună, de manipulare, în timp ce un șarlatan este văzut ca un zeu; un adevărat profesionist e bănuit pe nedrept de lipsa abilităților în profesia lui, în timp ce un diletant este ridicat în slăvi, fără un fundament real. Totul, pornind doar de la aparențe.
Un lucru la care mă gândesc tot mai des în ultima vreme este ăsta: oamenii care se exprimă autentic sunt mai fericiți, și în același timp oamenii împliniți au tendința de a se exprima mai autentic. Ambele vin dintr-o cunoaștere de sine, din asumare și acceptarea a ceea ce ești – când nu vrei să pari altceva, ci simți nevoia să lași în lume o urmă din esența ta. Să afirmi cu nonșalanță și bucurie cine ești. Din toată experiența mea de până acum, am observat că tocmai oamenii de acest fel sunt cei mai buni în profesiile lor, pentru că își pun acolo tot sufletul: ei știu cine sunt și își aleg drumul în cunoștință de cauză, nu la întâmplare. Nu sunt conduși de frici și de „așa se face”, ci vor să aducă un plus, simt că au ceva de împărtășit. Nu-și dezvoltă abilitățile cu scopul de a impresiona curioșii de pe margine, ci o fac din pasiune, pentru că nu pot altfel.
Când privești însă realitatea într-un fel superficial și nu prea înțelegi care-i treaba cu oamenii, ai toate șansele să vezi numai adevăruri răsturnate, iar adevărurile răsturnate cu susu-n jos par să fie din păcate o trăsătură esențială a vremurilor pe care le trăim.
