Seshat The Dog, câinele familiei, are o tradiție pandemică pe care o adoră și care s-a păstrat (din fericire pentru ea) și după pandemie: plimbarea de duminică. Așa cum îi spune numele, plimbarea de duminică se petrece în ultima zi a săptămânii, cu o constanță aproximativ egală și cu un traseu în aceeași măsură de constant, având, desigur, variațiuni geografice care adaugă versiuni de tipul 1.1, 1.2, 1.3 etc. Asta nu înseamnă că fiecare iterație a traseului este la fel de bine primită de către Seshat The Dog. Există chiar „Strada Care Nu ar Trebui Să Existe” și care răspunde nevoilor părinților (adică eu și Cristina), nu ale ei. Pe scurt, „Strada Care Nu ar Trebui Să Existe” este o scurtare a traseului de duminică folosit mai ales în lunile de vară, din două motive sezoniere: este complet umbrită de copaci, așadar permite părinților să scape un pic de zăpușeala de iulie, și este purtătoare de înghețată siciliană la capătul dinspre strada Tunari, intersecție cu Eminescu. Seshat nu iubește în mod special înghețata și, culmea, ne tot repetă că nu are nevoie de răcoare, pentru că blana ei dublă, cum a aflat ea de la o doamnă veterinar, ține și cald iarna, dar și răcoare vara (fals, de altfel; nu partea cu blana dublă, ci partea cu hâhâiala la 38°, pentru că atunci când stă prin curte rar o găsim la plajă înainte de ora 18, ca babele). Să revin. În loc să o apucăm pe Dacia spre Institutul Francez, uneori virăm direct pe Drobeta, la umbră și spre casă, și socotelile lui Seshat privitoare la minunățiile ascunse în Parcul Ioanid și Parcul Grădina Icoanei se spulberă ca frișca lăsată la soare. În fine, nu despre abilitățile noastre de părinți de câine vreau să vă vorbesc, ci despre ce se mai află la capătul străzii Drobeta, câș stânga pe Eminescu.
Aici, după Ciorbărie, se află „Rual, primul Aprobistro”.
Pentru mine, Rual este un loc inextricabil (ca să folosesc un cuvânt mare și neculinar) legat de rutina cartierului în care eu, Cristina și Seshat locuim și bântuim de șapte ani. Ieșind pe Tunari, dincolo de fostul non-stop Quick Deli (nu s-a închis, doar nu mai e non-stop), ne întâmpină niște șaormerii dubioase pe colț, fără nume și cu clienți la fel de aparenți (adică îi pui pe toți aliniați și nu-i deosebești cocalar de cocalar așa cum ku-klux-klan nu deosebea americanul de culoare de american de culoare în anii ’50), apoi simți mirosul picurat-asfaltat de benzină de la Petrom (a căror rezervoare subterane – am primit eu sfatul în 2007 cu ocazia primei mele mașini – sunt ruginite pentru că au fost plantate în perioada comunistă), urmează, într-o ordine mai degrabă aleatorie, florăria care are mereu aranjamente cool în vitrină, dar mai nimic de văzut înăuntru (spațiu restrâns, nevoie de buchete mare), traversarea pe lângă gardul cu câinele acela cu cap probabil alb și corp nedeslușit (pentru că, v-ați prins, nu-i vezi prin gard decât o jumătate de bot și câțiva dinți rânjiți), depășirea Drobetei și gelateriei (foarte bună, de altfel) și ajungi la barieră. În acest punct, ai două opțiuni (așa cum și Seshat are două opțiuni când facem ca nesimțiții scurtătura de duminică: ori se revoltă și fuge de acasă, ori ne privește cu superioritate și acceptă tăierea plăcerilor parcagii de parcă noi i-am face o favoare; nu alege niciodată opțiunea rebelă). Iarăși am divagat, între paranteze fie spus. Așadar, în acest punct, ai două opțiuni: fie treci dincolo de barieră și ajungi în curte, împărțită cu Ciorbăria (e posibil să aibă patron comun, e Ciorbăria aia originară, prima apărută înainte de franciză, dar nici că mă interesează de asta; bine, îl știu din vedere pe patronul de la Rual, însă nu l-am întrebat niciodată dacă e și Ciorbăria a lui și nici nu o să o fac, pentru că unii oameni trebuie lăsați în mintea ta ca niște personaje fictive, dar reale; să mă explic mai bine: fictive dar reale pentru că, deși există în carne și oase, no pun intended la un text despre un restaurant, în care text o să mai apară imediat și cuvântul aborigen, cu trimitere la tradiții din Papua Noua Guinee, așadar deși omul respectiv, doamnă, domn, are trăsături, caracteristici, observații fenomenologice, pe scurt lucruri cu care să îl descrii și categorisești, preferi să îl ții în mintea ta într-o stare fictivă, de adevărat personaj, cu care nu interacționezi pe bune, nu ajungi să-l cunoști și îți construiești, când îți vine s-o faci, propria ta poveste, propriile tale discuții, propria ta amiciție inexistentă cu un om suport de gânduri; gata, revin) și dai de terasa Rual, fie, dacă e frig, te bagi înăuntru. Și aici aș fi pus poza cu aprozarul, dar când am făcut-o erau oameni în jur și n-am vrut să-i deranjez cu un furat de suflet aborigen, cum se mai zice în Papua Noua Guinee. (Paranteză, verifică Instagramul Unicorns By Day, poate punem acolo). Pentru că în plimbările de duminică (și au fost multe, câte duminici au tot fost ani la rând) am trecut eu, Cristina, Seshat și pungile ei de schimb pe lângă vitrina Rual, primul Aprobistro și primul lucru care te frapează e discrepanța între amenajarea cool a restaurantului fusion internațional și colțul cu frigidere pe care stau cepe, ananas, ciuperci, zucchini și alte ingrediente pe care, am aflat la primele serviri de masă acolo, le poți și cumpăra, dar le poți și savura în farfuria proprie proaspăt comandată.
Ce mi-a plăcut întotdeauna la Rual e atmosfera lejeră de cartier ne-bucureștean, vag interbelic, și totuși comunist, un comunism francez de ’68, nemarxist-leninist, ci un pic neo-marxist-simplu, gen noul Monte Carlo din Cișmigiu, poate și Londohome, dar mai spălat, ca o utopie socialistă plutind undeva într-un norișor care, așa cum îi stă bine în orice poveste, stă să… dea cu apiță pe oamenii de sub el. Pentru că Rual e boem fără să caute să fie boem și pentru că dacă pornești cu chelnerul o discuție despre selecția de vinuri din Chile (au soiuri noi, bune și robuste, ca vechii mapuche de dinainte de conchistadori) nu ești la un restaurant, ci la o dezbatere la Ateneu dacă Ateneul ar fi mai mic, ar avea ceapă la vânzare și ar fi pe traseul de duminică. Ce mi-a mai plăcut la Rual a fost fosta salată Caesar care nu arăta a salată, ci a mango tăvălit prin pui, și fostul desert canvas cu pere care arăta a cremă scobită într-o scorbură (pentru că venea servită într-o tăviță de lemn scobită ca o scorbură și dreptunghiulară ca rama unui tablou, doh!). Au fost vremuri bune, perioada cu canvas, zic, întrerupte de barul sushi ca să fie la modă și, acum, de noul chefs crew. Ce s-a schimbat la bucătărie de vreo lună nu e pe placul meu și cu atât mai puțin pe al Cristinei, care e vegetariană și mai nicăieri nu găsește de mâncat, însă atmosfera de pseudo-haute cuisine abordabil la umbra frigiderului cu țelină este imbatabilă.
Și, mai ales, după o sticlă de Syrah, până acasă facem maxim 5 minute pe jos. Asta dacă nu suntem cu Seshat, că altfel durează spre 20 de minute. Îi place să facă ca băieții, deși e fată.
