Să folosești Inteligența Artificială acolo unde poți să-ți folosești propria minte înseamnă să te înșeli singur. Să crezi că poți trece prin viață punând pe altcineva să gândească în locul tău și tu doar să fii un acționar belfer (dar nu șef peste un AI, cum te visezi ca utilizator de ChatGPT, ci în sensul de persoană care acționează, fără să-și dea seama, pe baza unei strategii create de altcineva, tu având doar impresia, sărmanul, că ești șef și belfer), asta înseamnă să te pierzi pe tine într-o mare de indiferență. Să uiți că ești capabil să îți pui propriile tale cuvinte în propriile tale fraze în propriile tale exprimări și să fii convins că faci așa o „optimizare“ utilă care ți-ar permite să petreci mai puțin timp cu munca (neplăcută) și mai mult cu distracția (superfluă) înseamnă să te autosabotezi.
Valul de AI (și folosesc acronimul prin prescurtarea inițialelor din engleză, „Artificial Intelligence“, nu IA, „Inteligență Artificială“, pentru că nici „personal computer“, PC, nu e CP, „calculator personal“, deci să nu fim mai francezi decât ne-ar vrea francezii) este ceva ce la prima vedere ar părea drăguț. Însă problemele care se ascund în spate depășesc de mii de ori problemele generate de celelalte mari salturi ale civilizației umane. Apariția tiparului nu a omorât scrisul de mână și naturalețea legăturii dintre cuvinte și exprimarea lor, ci a adus la o democratizare a informației și a educației care a ajutat în cele din urmă tocmai scrisul, prin înmulțirea celor care au avut posibilitatea să raționeze pe baza acelei informații și educații suplimentare. Inventarea motorului cu abur nu a distrus manufactura și talentele naturale ale meșteșugarului, cu ale sale secrete de producție unice, inimitabile, ci a introdus tehnici noi și invenții noi care să permită manevrarea naturii în interesul lui homo sapiens și îmbunătățirea poziției sale în cadrul regnului animal. Revoluția digitală a circuitelor integrate a pus în mâna omului un instrument suplimentar și decisiv pentru stăpânirea fizicii și obținerea unui progres civilizațional exponențial, ireversibil, de care au beneficiat absolut toți oamenii, de pe întreaga planetă, din orice colț al lumii, de orice tip. De la burghezii capitaliști din New York până la triburile amazoniene, fiecare ființă umană a avut de câștigat (cu mult, infinit mai mult decât a avut de pierdut) de pe urma folosirii puterii computaționale și delegarea calculelor manuale anevoioase unor mașinării din ce în ce mai performante. În cazul AI-ului, lucrurile stau cu totul altfel.
Problema principală a Inteligenței Artificiale este puterea sa imensă de seducție. Nu contest utilitatea folosirii AI-ului în cercetare, de orice tip ar fi ea, fie informatică, tehnică, medicală, financiară sau pur academică. Nu contest schimbarea evidentă de paradigmă pe care o trăim și atracția unui viitor care ar putea să însemne eliberarea omului de obligații și, cumva la pachet, atingerea unui prag în care să ne putem echilibra emoțional prin delegarea proceselor repetitive. Nu contest rezultate și posibile descoperiri științifice venite din folosirea cantitativă a LLM-urilor (la bază, orice AI este un Large Language Model). Și nici nu mă refer la Inteligența Artificială stricto sensu, cea care ar ajunge să se insinueze în umanitate și să și-o facă sclavă într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, devenind o specie cu o inteligență SF, superioară nouă, care ar decide să ne elimine într-o bună zi. Mă refer la simplul fapt că seducția apelează la o trăsătură umană de bază, a tuturor, se adresează nevoii noastre de a fi văzuți, înțeleși și acceptați. Iar în cazul AI-ului problema vine din faptul că nu folosește o seducție naturală, la care avem intuitiv mecanisme de apărare deja formate, precum cele de confruntare cu minciunile unui politician abil sau mimele unui actor irezistibil, ci o seducție brută și în același timp insinuantă, care duce la o atrofiere mentală, la o moliciune a minții, la dispariția noastră ca subiect individual. Dacă ar fi posibilă seducerea de către AI doar a celor slabi, ușor de atras în cercul promisiunilor facile, ar fi acceptabil, ar fi o pierdere statistică în numele unei dezvoltări colective presupus uriașe. Însă nu e așa, seducția AI-ului nu este echivalentă cu cea a „păcănelelor”, „pornacheului” sau “lu’ nea domnu’ CG”. Nu îți vine să îți injectezi AI în vene și nu crezi în AI ca în criptomonede. Nu deschizi aplicația cu AI-ul tău preferat așa cum deschizi dimineața la cafea pagina de Insta a influenceriței tale preferate. AI-ul nu e ceva ce ajungi să preferi. AI-ul se insinuează în viața ta asemenea unei promisiuni, devine un viciu aparent inocent și te cucerește făcându-te să crezi că este parte din natura ta. AI-ul corupe în modul cel mai personal și în înțelesul cel mai propriu al termenului. AI-ul distruge asemenea unui drog.
Tatăl meu are 87 de ani și îi este greu să își facă cont online ca să își plătească impozitele la primărie. A avut întotdeauna probleme cu ecranele touch și încă mai apasă cu degetul ca pe un buton fizic, cu acea mișcare hotărâtă, însă un pic tremurată și nepractică pentru finețurile unui telefon actual. Lumea nouă îi este, bineînțeles, din ce în ce mai străină și inutil complicată. Și totuși este incomparabilă lumea digitală care lasă oameni în urmă, în trecutul nostalgic al vremurilor apuse, cu lumea promisă de AI și care a început să altereze fundamental structura psihică a omului simplu. AI-ul îți devine cel mai bun prieten, cel pe care ți l-ai dorit numai cu binele, nu cu relele prieteniei, îți este confident care nu judecă, așa cum nu ai găsit nicăieri în relațiile tale, îți este terapeut și sfetnic ușor de acceptat în sertarele mentale cele mai intime, fără să te rănească vizibil în vreun fel. AI-ul te face să te crezi mai capabil, mai puternic, mai abil decât ești, îți crește în primul rând stima de sine, te minte că ai calități pe care nu le ai, că deții cunoștințe pe care nu le deții, că ai o imagine publică, râvnită de tine de atâta timp, pe care de fapt nu o meriți, nu îți aparține. AI-ul te minte despre propria ta persoană și despre poziția ta în realitate așa cum un drog îți înșală simțurile și îți creează halucinații. Să te confrunți cu eșecurile proprii reprezintă un pas definitoriu al ființei umane. AI-ul ce face? Îți ia de mână problemele personale și ți le acoperă cu o poleială surâzătoare. Ți le transformă din probleme în aparente soluții, când de fapt nu schimbă nimic. Îți prezintă starea de fapt a lucrurilor într-o imagine digerabilă de către cineva rănit (și, să recunoaștem, cu toții suntem răniți înăuntrul nostru, în diferite feluri) și te lasă să dormi mai ușor noaptea renunțând la pastile, la meditație și la dificile obiceiuri sănătoase. Ca orice poleială, problema adâncă este în tine, în acceptarea acestei seducții ca o cale de scăpare la îndemână și imediată. Părinții noștri foloseau paharul de vin seara ca să își adoarmă lupta interioară venită din indecizii, regrete, greșeli. Acum, generația Insta-Tok cultivă grija de sine, venerează sănătatea trupului umplut cu diete și satisfacția spiritului hrănit cu reușite, fără să vadă că alegerile nu le aparțin decât superficial.
Este aproape un truism în mediul universitar să te revolți în fața unui eseu scris cu AI-ul, copiat din fereastra unui ChatGPT prompt-uit cu finețea cunoscătorului care toată viața lui a visat la modalități simple și elegante de a fenta în viață responsabilitatea personală, devenirea de sine și confruntarea cu limitele proprii, toate considerate caracteristici ale eșecului personal și apăsări câh! Pe vremuri, erai fiu de beizadea, în interbelic, sau Don Juan, în Renaștere, și scăpai ușor, nu te confruntai cu nimic dificil, viața trecea așa cum a venit, ca într-un vis. Îți acceptai rolul de soție, casnică, devotată și membră de partid mai mult sau mai puțin sinceră, și primeai în comunism siguranță relativă, rutină comodă și un viitor pentru copiii tăi. Acum, depresiile celui care plagiază o reușită intelectuală sunt semn al eșecurilor sale, sunt „monstrul“ acela cu ghilimele, monstrul slab, pe care nu l-ai trăit de fapt în integralitatea sa, monstrul de care ai auzit ca într-un film, pe care l-ai văzut din depărtare în timp ce înfuleci pop-corn și care ți-a părut de la început cam oblic, pieziș, la o distanță periculoasă, nu, mersi, mă sperie deja, nu vreau să mă confrunt cu demoni, am mijloacele de a mă izola de pericole care să-mi pună la încercare curajul, prefer să nu am relații adevărate cu alți oameni, prefer să nu iubesc pe un el sau o ea, prefer să renunț la dorințe complicate și să nu văd ce nu pot și ce îmi doresc în adâncul meu. Am banii părinților, sau am respectul fals al subalternilor, sau am like-uri pe social media, sau mi-am pus acid în buze, sau fac binge-ing la un serial, sau pun comment cu hate la tipa aia nesuferită, sau plâng că nu găsesc bărbați disponibili emoțional, sau ideologizez, sau ameninț cu pumnul, cu divorțul, cu demisia, cu Revoluția, sau nu sunt eu, sunt acel, acea imagine falsă pe care mi-o proiectez pentru a trece mai departe peste o zi și o noapte grea. Sunt imperfect, imperfectă, sunt umană și aleg AI-ul pentru a-mi amorți ființa. Iată rolul acestui nou instrument de prăduire a umanității din om. Nu pentru că ar fi un instrument imperfect, ci pentru că este un instrument mult prea util, mult prea generic, ce poate fi folosit peste tot unde există omul. Și această capacitate a AI-ului de a se duce în orice spațiu în care se află vizibilă o manifestare a umanității îngroapă însăși umanitatea din interiorul omului și o face inutilă pentru scopul pe care l-a avut dintotdeauna: devenirea de sine și pregătirea pentru acel necunoscut care înseamnă moartea. Amorțirea umanității este echivalentul unei prostiri.
Nu am scris și nu voi scrie niciodată un text pe care să îl copiez din vreo fereastră de AI, întotdeauna gândurile îmi vor veni dintr-o lungă discuție interioară, așa cum înainte de apariția produselor de larg consum de la OpenAI nu mi-am pus niciodată problema să copiez de la cineva ideile mele și modalitatea mea de exprimare. A-ți fura propria căciulă, vorba noastră cea veche, înseamnă acum, în epoca contemporană a spațiului de tranziție dintre lumea digitală și lumea viitoare a AI-ului, a-ți plagia propria viață. A lăsa pe altcineva să îți trăiască viața și ție să îți rămână doar să te scarpini acolo unde te mănâncă, când te mănâncă, cât te mănâncă înseamnă a fi un om singur, pe care nu îl vede nimeni scărpinându-se și care se pierde în minciunile celui care nu are ce-și dorește și nu-și mai dorește dacă crede că nu poate avea. AI-ul nu te face deosebit, nu îți scoate la iveală ce ai mai bun în tine, nu îți îmbunătățește viața, nu îți dă timp mai mult pentru tine, ci te strică, te îmbolnăvește de relele biblice, de lene, impietate, dezgust, procrastinare, furt intelectual, falsitate emoțională, îndepărtare de adâncul inconștientului, te îmbolnăvește de lipsa de sine. Îți omoară creativitatea propriei vieți, îți pasează responsabilitatea vieții tale ca o artă de a trăi către arta de a imita concepte, gânduri, imagini primite printr-un ecran, protecția ta față de Ceilalți, cei care se încăpățânează să nu te aprecieze la adevărata valoare, se încăpățânează să te ignore și să te închidă în tine, locul cel mai inconfortabil din lume.
Nu AI-ul este de vină. El, ea, acest obiect impersonal care aparține genului neutru, este (deocamdată) un simplu obiect, un obiect la îndemână ca oricare altul, ne-ar spune Heidegger. O proiecție a propriei noastre intenționalități. Unde găsesc o vină este în incapacitatea de a ne aprecia ca oameni la adevărata valoare. La lipsa curajului de a fi ceea ce ești. La acceptarea propriei umanități imperfecte.
