Dacă ar fi să rămâi cu ceva de netăgăduit după vizionarea filmului Bugonia, ar fi perplexitatea celui care a fost convins că are dreptate și în final nu i se dă dreptate de către realitate. Dar, și aici intervine acel „dar” care întemeiază lumi întregi prin puterea sa de negare creatoare, dar să nu uităm că avem de-a face cu o ficțiune. Un film a spus o poveste care contrazice povestea pe care ți-ai spus-o chiar tu în timp ce experimentai ceea ce ți s-a povestit.
Personajele din Bugonia ne spun foarte clar că sunt nebune, că avem de-a face cu o situație clasică de paranoia – teoriile conspirației și traume ale copilăriei – și, mai mult de-atât, chiar și personajul aparent pozitiv, victima interpretată de Emma Stone, este deconspirat ca un narcisist genial, un CEO carismatic capabil să calce oameni și principii în picioare. Ceea ce ni se prezintă în film este destul de clar în primă instanță. Până apare contrariul, ca singur fel de interpretare posibil. Suntem contraziși cu ceva incredibil, cu falsitate paranoică devenită realitate.
Este atunci realitatea ficțiunii o realitate care poate fi negată? Ai cum să fii dezamăgit de propriul tău adevăr care este contrazis de către o fabulație, credibilă, însă nu mai puțin incredibilă? „Dar” nu mai puțin credibilă, cu valoarea sa de creativitate? Adevărul, este, în definitiv, al celor care cred cel mai puternic în el și care își construiesc propria realitate pornind de la acest adevăr. Adevărul nu este relativ, nu depinde de unul sau altul dintre noi, emițătorii actului de adevăr, ci este construit de către cea mai puternică narațiune și de către cea mai puternică implicare în respectiva narațiune. Convingerea în adevărul care convinge. Acceptarea parțialității în numele unei dorințe de a avea un adevăr în care să crezi cu adevărat. Acesta este mecanismul prin care se construiește realitatea, cu adevărul nu pe post de cărămidă constitutivă, ci pe cel de supapă a presiunii de a reuși să te încrezi într-o poveste credibilă și, cel mai important, utilă ție.
Dreptatea care nu i se acordă privitorului înșelat de credința în ceea ce vede, înșelat de filmul pe care îl are în față, de societatea în care locuiește, de lumea pe care o percepe, nu este o dreptate care i se cuvine. Nu funcționează de ordinul ți-am zis eu, am avut dreptate. Nu este o dreptate întemeietoare, la care ajungi și care să te mulțumească, care să aibă funcție de origine pentru o logică din care și prin care să se derive un șir de evenimente ulterioare, opozabile, corespondente cu o istorie factuală. Acest tip de dreptate, utilă, este singura scăpare posibilă din și de căderea în gol a celui care nu acceptă propria responsabilitate.
Sinuciderea lui Don, personajul cel mai inocent din întreg filmul, un copil în corp de adult, este cel mai puternic act al întregului film, manifestare a singurei acțiuni raționale. Michelle se dovedește o ființă scârbită de sine, de lunga istorie a dezamăgirilor și de permanenta geneză care eșuează. (Și a avut mii de ani la dispoziție, dacă ar fi să credem în conspirația biblică care ni se prezintă, cum altfel, și ea adevărată.) Michelle este Demiurgul inapt, impotent. Este rasa superioară (elita) eșuată în misiunea sa. Cu Teddy lucrurile sunt chiar mai simple. Teddy se lasă tras pe sfoară și rupt în bucăți, la propriu, de propria-i convingere, un Prometeu schizoid și un Oedip psihopat. Mama lui Teddy este o victimă a dezamăgirii, o alienată incapabilă să își adapteze psihicul la răceala realității, o țicnită abuzându-și în cele din urmă creația sa. Șeriful este el însuși un creator, prin abuzul etern regretat, iertat și cauză a distrugerii sale, ochean întors.
Singur Don are o clarviziune a ceea ce este, a limitelor sale și ale consecințelor a ceea ce este și singur doar el alege însănătoșirea și calea ieșirii din ficțiune, o conștientizare tardivă a faptului că răspunsul la întrebarea unde sunt și ce fac aici? este perplexitatea lucidă, chiar starea de care am amintit la început și pe care ne-o induce pelicula ca rezultat final. Cel mai puțin lucid personal din film dă acum dovadă de cea mai mare luciditate (De altfel, este interpretat foarte bine de către Aidan Delbis, care nu este actor în lumea reală, doar o persoană ca oricare alta, un simbol foarte important). Don nu încetează să creadă în ficțiunea rasei extraterestre venite să îl salveze și pe el de la o existență mizeră, în care durerea propriei vieți este insuportabilă. Tocmai această dualitate născută din contradicția lucidității și minciuna ficțiunii îi oferă lui Don rolul de unic deținător al adevărului. Don își creează propria narațiune, devine stăpân pe ea, acceptându-și luciditatea ca pe un act inevitabil, util. Sinuciderea sa nu devine un model de urmat, ci se manifestă ca act unic, particular, atribuibil și util doar lui, Don cel marcat de durere, autentic numai pentru ceea ce este în momentul său de revelație. Don ia rolul Ofeliei care își pierde identitatea și reperul moral, o Ofelie bufon care, prin accesul la adevărul nebunului, devine lucid(ă) în ultima clipă a vieții sale.
Așadar, pentru mine Bugonia reprezintă o narațiune a celor învinși. „Bugonia” însemna în Grecia antică credința în puritatea nașterii miracolului vieții din carcasa găunoasă a putreziciunii (mot-à-mot, denota faptul că albinele se pot genera în mod spontan din carcasa unui bivol). Pentru noi, cei care trăim în epoca post-adevărului, Bugonia filmul este butonul de reset pe care trebuie să îl apeși pentru a accede la puritatea unei lumi a naturii, a frumuseții cântecelor pădurii, a liniștii neomenești. Omenesc, prea omenesc, ne-ar zice Nietzsche. Maimuța care ne trage de mânecă, ne-ar zice Zarathustra. Viața ca un vis. Iluzia unei realități. Dorința unei credințe liniștitoare. Escapismul. Adică ce așteptăm de fapt de la un film.
